Căpitanul Stelei, Nicolae Stanciu: “Nu pot să mă compar cu Hagi”

23 de ani e vârsta începutului. Sunt anii la care cei mai mulți își creionează visurile despre carieră, unii nu știu încă ce drum să aleagă, în timp ce alții reușesc deja să scrie istorie. Nicolae Stanciu e unul dintre tinerii formidabili ai României. La 23 de ani, căpitanul Stelei este o mare speranță a fotbalului românesc, având deja în palmares competiții importante, precum Campionatul European, unde a fost decarul Naționalei. Despre curaj, sacrificii, ambiție și valori, într-un înterviu emoționant pentru Jurnalul Național.

În ciuda vârstei fragede, Nicolae Stanciu este unul dintre cei mai bine cotați fotbaliști ai momentului, prețul lui de transfer fiind estimat undeva la cinci milioane de euro și este dorit de echipe de renume din străinătate.

Rep.: Ai început să joci fotbal la vârsta de 11 ani, cu multe sacrificii. Zilnic parcurgeai un drum de 17 km până la Alba Iulia, pentru antrenamente. Își imagina copilul de atunci că plăcerea de “a bate mingea” îl va duce până la Campionatul European, unde să reprezinte România în fața a milioane de oameni?

Nicolae Stanciu: Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge așa departe și asta mă motivează să muncesc în fiecare zi și mai mult, și mai mult. Să pot fi mai bun, să îi mulţumesc pe români, în primul rând, pe familia mea și pe cei care au crezut orbește în mine. Cred că ăsta e cel mai mare succes: să ai ce să le oferi oamenilor înapoi. Ei mi-au dat iubire și încredere, așa că vreau să îi fac mândri de mine. Știu ce înseamnă să suferi. La 15 ani și jumătate, am avut o accidentare care m-a demoralizat și nu mă gândeam că mai pot ajunge un fotbalist bun, la un nivel înalt. Sunt norocos pentru că părinții m-au sprijinit mereu, au făcut multe sacrificii pentru mine și, pe lângă ei, și clubul Unirea Alba Iulia a avut grijă de mine, mi-a plătit operațiile, şi pe această cale vreau să le mulţumesc din nou pentru contribuția pe care au avut-o în cariera mea, n-a fost doar una financiară.

 Ai fost decarul Naționalei la Europene. Cum te-ai simțit, ca la 23 de ani să porți numărul istoric al lui Hagi pe tricou?

M-am simțit foarte bine și mândru să port un tricou cu asemenea „greutate”, dar, în același timp, nu am simţit presiune. Știți de ce? Pentru că nu pot să mă compar cu Hagi sau cu Adi Mutu. Alții ca ei nu cred că se vor mai naște. Cred că aceste comparații sunt deplasate. Eu vreau să fiu eu și să dau greutate tricoului pe care îl port, indiferent de numărul de pe spate. Am mai spus-o și o repet: mândria supremă e că pe spatele meu scrie România, nu contează numărul. Indiferent de tricoul pe care l-aș fi purtat la Euro, regret enorm că echipa noastră nu a reușit mai multe în Franța. Îmi place și numărul 23, așa că mă simt foarte bine la această vârstă și sper să urmeze și alte turnee finale cu naționala mea.
 

Care sunt oamenii care ți-au marcat cariera fotbalistică?

În primul rând, părinții mei au contribuit la cariera mea prin educația primită și tot ce mi-au oferit. Dacă nu erau ei lângă mine și nu făceau sacrificii, nu puteam să continui să merg la antrenamente regulat, să fac ceea ce îmi place. Apoi urmează mai mulţi oameni care m-au ajutat și mi-au influenţat cariera. Primul meu antrenor de la juniori, Alexandru Kalanyos, Nicolae Lupu, președintele de la Alba Iulia, la Vaslui, domnul Porumboiu a avut un rol important în formarea mea ca fotbalist, iar în final, Laurenţiu Reghecampf, omul de la care am învățat şi învăţ foarte multe. Tuturor le voi fi recunoscător toată viața. Nu sunt doar vorbe spuse pe o hârtie, chiar sper să îi fac mândri de mine și îi asigur că fiecare lecție primită de la ei o am bine în minte, în sertarul “oameni frumoşi care m-au crescut frumos”.

Porți pe corp două însemne emoționante, numele fratelui tău și o imagine care o ilustrează pe bunica ta, ţinându-te în brațe când erai foarte mic. Cât de importantă este familia pentru tine și cum te-a motivat să alegi drumul către performanță?

Într-adevăr, am mai multe tatuaje. Bunica, sau mama, cum îi spuneam, e persoana pe care am iubit-o şi o iubesc cel mai mult. A avut grijă de mine tot timpul şi mereu se preocupa să-mi fie bine. Pentru mine, familia e cea mai importantă. Mi-am tatuat numele fratelui meu mai mic, numele surorii mele şi datele de naștere ale părinților. Îmi respect părinții și frații și le mulțumesc pentru tot ce au făcut și fac în continuare pentru mine. Datorită lor am reușit să ajung să fac performanță și am avut o motivație suplimentară, fiind lângă mine, am vrut să-i pot mulţumi prin realizările mele, să fie mândri de mine și să vadă că toate sacrificiile lor nu au fost în zadar. O mai spun o dată, acum și la ziar: vă iubesc!

Belgienii de la Anderlecht vor să-l cumpere de la Steaua

Mulți fotbaliști români talentați au preferat salarii mari la echipe necunoscute şi s-au pierdut pe drum, au intrat într-un con de umbră. Tu ce îți dorești? Să cunoști faima la o echipă mare sau să accepți bani mulți de la o echipă mică?

În primul rând, îmi doresc să fiu sănătos, să pot juca fotbal, să mă bucur de fiecare dată când intru pe teren. Sunt la Steaua și îmi doresc să ne calificam în grupele europene, fie Liga Campionilor, fie Europa League. Cât despre un transfer, mi-aș dori să joc la o echipă în străinătate cu tradiție, cu mulți fani, să fie mereu stadionul plin. Ce fotbalist nu visează asta? Sunt sigur că voi fi recompensat pe măsură dacă evoluțiile mele vor fi bune și voi avea performanțe la clubul la care voi juca. Nu îmi fac un obiectiv din asta, până atunci sunt la Steaua și îmi doresc să fac performanță aici.

În ce campionat te-ai vedea jucând?

Spania, Italia sau Anglia. Într-una dintre aceste țări aș vrea să ajung cândva. Urmăresc atent fotbalul de acolo și mi-aș dori să joc pentru o echipă tare de aici.

Legat de controversele create de schimbarea numelui echipei, joci la FCSB sau la Steaua? Cum te simți purtând noua stemă pe piept?

E puțin ciudat, dar nu suntem nici prima, nici ultima echipă care își schimbă emblema. Noi jucăm la Steaua și ne dorim să facem milioane de fani fericiți și îi așteptăm lângă noi în noul sezon. Noi suntem Seaua, indiferent de emblemă. Steaua e o stare de spirit, un fenomen, o iubire pe viață a peluzelor, nu este un logo.

Românii au tendința să caute vinovați pentru eșecul de la Europene arătând cu degetul spre Iordănescu și jucători. Sunt ei principalii vinovați sau e de vină sistemul din fotbalul românesc?

Cred că principalii vinovați suntem noi, jucătorii, și atât. Ne-am dorit foarte mult și am încercat să facem tot ce a fost posibil ca să ne calificam, dar nu am reușit, din păcate. Vreau să le cer scuze românilor încă o dată. Știu că i-am dezamăgit, știu cât de mult au așteptat un nou turneu final, știu cât de încrezători au plecat cu noi la drum. Vreau să le și mulțumesc pentru că au fost cei mai frumoşi fani din Franța, ne-au susținut și au crezut în noi până la sfârșit. Chiar am jucat în 12 cu ei lângă noi!

La ultimul Mondial din istorie aveai numai cinci ani, la următorul vei avea 25. Ne calificăm în Rusia sau privim şi de data asta ca simpli spectatori?

Avem o grupă destul de grea, cu echipe puternice. Cu toții ne dorim să ajungem la un Campionat Mondial și cu siguranță vom da totul pentru a reuși. Te simți împlinit ca jucător când ajungi să joci pentru țara ta la un turneu final. Sperăm să îndeplinim visul nostru și al milioanelor de români pe care ne dorim să-i facem fericiți, să iasă din nou în stradă și să fie mândri că sunt români. Sperăm, muncim, pentru asta trăim: să ducem România la Mondial!

Ce poate aduce în plus un antrenor străin la Națională, față de un antrenor român?

Nu aș putea să-ți răspund la întrebarea aceasta. Oricine ar fi selecționer, cu siguranță trebuie să aibă rezultate rapid și să reușim calificarea la Mondial.

Care crezi că este cea mai mare problemă în fotbalul românesc?

Mi-aș dori să se vorbească și să se scrie mai mult despre juniori și despre centrele de fotbal din țară. Asta e una dintre probleme și cred că toate echipele ar trebui să investească în juniorii proprii, să-i crească într-un mediu propice performanței, să-i învețe de mici cum să fie profesioniști, pentru că doar așa vom avea de câștigat şi ne vom putea bate la nivel de Națională și echipă de club cu marile puteri ale Europei. Avem nevoie să creștem copii și să credem în ei. Ei ne vor salva!

A debutat în Liga 1 la nici 17 ani, chiar la meciul Unirii Alba Iulia cu Steaua, echipă al cărei căpitan este acum (1 mai 2010, Unirea - Steaua 2-1)

Se numără printre fotbaliștii de valoare care nu apar în paginile ziarelor de scandal, iar presa de specialitate îl nominalizează printre cei mai buni jucători din generația nouă.

La 11 ani, în timp ce bătea mingea pe stradă, un vecin, impresionat de potențialul fotbalistic, l-a îndrumat către echipa de juniori a Unirii Alba Iulia. Pentru a ajunge la antrenamente, era nevoit să facă zilnic naveta din satul natal Crovia, până la Alba Iulia, o distanță de 17 km.

“Românii au fost cei mai frumoşi fani din Franța, ne-au susținut și au crezut în noi până la sfârșit. Chiar am jucat în 12 cu ei lângă noi!”

“Mi-aș dori să joc la o echipă cu tradiție din străinătate, cu mulți fani, să fie mereu stadionul plin. Ce fotbalist nu visează asta?”

 “Pentru mine, familia e cea mai importantă. Mi-am tatuat numele fratelui meu mai mic, numele surorii mele şi datele de naștere ale părinților.“