Uranus, dragostea mea

Dacă ar mai fi trăit, Ceauşescu s-ar fi îmbolnăvit de inimă rea că nu a avut şi el ideea asta. Marele Bulevard Uranus, de la Guvern până la Casa Parlamentului. Patru benzi nu desenate, ci asfaltate între aleşii preşedintelui şi aleşii poporului. Zeci de clădiri pe care le-am iubit şi le-am urât în acelaşi timp vor dispărea pentru totdeauna din peisaj. Dar nu şi din amintiri.

Istorie la purtător
În 1878, Calea Târgoviştei, drumul precupeţilor spre Dâmboviţa, a devenit Calea Victoriei, iar câţiva ani mai târziu, artera ce lega Calea Griviţei de Calea Victoriei a primit numele unor boieri din Oltenia, numindu-se la început Strada Buzeştilor, devenită pe scurt, Buzeşti. Poate de aceea intersecţia acestor drumuri este şi astăzi nu neapărat intersecţie ci răscruce de drumuri... Şi încă una destul de importantă dacă însuşi Frederique Dame găseşte potrivit să o prezinte în cartea sa „Bucharest 1906”, apărută la Editura Socec în anul 1908, ca fiind unul dintre cele mai pitoreşti locuri din Târgul Bucureştilor. Majoritatea clădirilor din zonă pot fi considerate adevărate monumente de artă, chiar dacă în prezent cele mai multe sunt aproape ruine, aproape să fie demolate.

Oameni cu poartă la cap!
Privită din tramvai, flotila de utilaje adusă pe Strada Buzeşti pare impresionantă. Te-ai aştepta ca în câteva zile în locul magherniţelor să fie, dacă nu o construcţie începută, măcar terenul curăţat.  Demolarea a început însă pioniereşte, ca pe vremuri în şantierele entuziaştilor brigadieri sau în cântecele cu iz patrio­tic-chicso-muncitoreşti. Doar că în loc de macarale, acum excavatoarele sclipesc în soare în timp ce mecanicii flirtează cu trecătoarele dispuse să întoarcă privirea la fluierături. Vorba cântecului... „spor la muncă/şi te iubesc!”. Apoi a continuat balcanic, ba se lucrează, ba se interzice demolarea, în funcţie de toanele ONG-urilor sau ale Primăriei. Iniţial, decorul era completat cu un fel de gărduleţe din plasă meta­lică pe care cineva a atârnat câteva pleduri scoase din uz. „Trage, făăăă, uşa dupe tine” se aude dinăuntrul unui imobil a cărui demolare pare a fi a început prin devastare, deşi maşina Poliţiei comunitare stă în permanenţă parcată neregulamentar pe trotuarul de vizavi.

Ba mai apar şi mascaţii din când în când, pentru a controla dubiţele încărcate cu materiale de construcţii „rechiziţionate” din zonă. Într-adevăr, după câteva momente, o ţigancă apare cu uşa deasupra capului spre a o arunca apoi în camioneta cu număr de Elveţia parcată în apropiere. Dispare brusc şi o zaresc, pe repede înainte, cum trage de tabla cu care este învelită casa pe jumătate demolată. Apoi o regăsesc împingând un cărucior cu ţevi spre o direcţie necunoscută, treând pe lângă plăcuţa memorială care ne atrage aţentia că în acel loc au locuit Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Din fericire, plăcuţa nu este metalică, nu se poate vinde la fier vechi şi va rămâne acolo cât timp va fi şi clădirea.

Suedia ştie!
Domnul Adrian locuieşte în Suedia, dar s-a născut în zona Buzeşti. Profită de vizita în România şi trece, aproape zilnic, prin faţa ruinelor. „Aici era un imobil cu două etaje, Teatrul Marna iniţial. Apoi s-a numit Ghe­orghe Doja (doar Gheorghiu Dej ştie de ce!) şi mai târziu, după naţionalizare, Feroviarul. Părinţii îmi povesteau că aici şi-au început cariera Birlic şi Giugaru. Acum e o ruină.” Româno-suedezul spune că imo­bilul a fost incendiat imediat după Revoluţie chiar de  chiriaşii care au sperat să capete astfel o locuinţă de la Primărie. Nu au reuşit decât să distrugă una dintre clădirile construite în stil neoclasic francez la în­ceput de secol XX întocmai ca Ateneul Român, Bi­blio­teca Centrală Universitară, Muzeul George Enescu şi Cercul Militar Naţional.

Ce simte acum? „Un ma­re gol şi senzaţia că se pierde identitatea ora­şu­lui.”Desigur, e conştient că trebuie modernizat, „dar nu prin distrugerea unor monumente arhitectonice care, în Suedia de exemplu, ar fi fost păstrate cu sfin­ţenie.”

Excursie la Polul Câh
Are cel mult patru ani şi stă cocoţat pe umerii tatălui său. Aşa poate zări, ca şi cum şi-ar fi lipit faţa de vitrina unui magazin, peste gardul acoperit cu afişe care străjuieşte ruina fostului cinematograf. „Tati, tati, du-mă înăuntru”, se roagă copilul conştient parcă de faptul că, în câteva zile, ca într-un număr de hocus-pocus văzut la circ, clădirea din faţa lui, sau, mă rog, ce a mai rămas din ea, va dispărea ca şi cum nu ar fi fost niciodată acolo. „Nu putem intra, ne bate nenea paznicu’ şi e... câh”, îi răspunde tatăl uitând să mai adauge că „ne aleargă câinii, călcăm în tot felul de mizerii, ne înţepăm în cuie, ne întâlnim cu demolatorii pe cont propriu, deloc prietenoşi când sunt în exerciţiul funcţiunii, cădem în gropile rămase deschise...” şi lista poate continua.

De asemenea, nu e recomandată vizitarea ruinelor cu stomacul plin. Atât din cauza efortului de a te căţăra pe mormanele de gunoi şi moloz ridicate peste tot cât şi din cauza mirosului pestilenţial, pe alocuri de nesuportat.

Vrem şi noi la Budapesta!
Familia Ionete stă oarecum legal în zonă. Adică el, nea’ Matei, are contract de închiriere  „beton” pe un apartament de paiantă de vreo două camere şi ceva. Suprafaţa e incertă fiindcă pe de-o parte e plină de acareturi descompletate de la ‘48 şi, pe altă parte, cealaltă jumătate şi ceva de casă e ocupată, fără forme legale, de soru’sa. Evident, despărţită, cu o droaie de copii, datorii la bancă, şi cu cerere de casă ajunsă de câţiva ani „în capu’ listei”. Dar în alt sector. Probabil că am nimerit noi în zi de „relache” fiindcă aproape toată familia e pe stradă, în faţa a ceea ce odată era poarta. Cu toţii se uită cu jind spre zona în care buldozerele se fac că buldozăresc şi buldozeriştii beau a zecea cafea la pahărel de plastic fluierând după fete. „Am auzit că pe lu’ Sorcovă i-a mutat după demolare undeva într-un bloc pe la Budapesta. Strada, nu oraşul... Acum stau vreo zece suflete în două camere, înghesuiţi, dar cu lumină, gaze şi apă trasă în casă, la ţuţuroi. Le-a făcut şi contract”, spune Ionete senior gândindu-se la cupa exavatorului ca la mâna lui Dumnezeu pusă în capul soră’si.  

Demolat din greşeală. Scuzaţi, pardon!
Domnul Alexandru Budişteanu a ajuns, printr-o ciudată întâmplare derulată la New York în cadrul vizitei făcute acolo de cuplul Ceauşescu, arhitectul-şef al Capitalei în perioada 1977, imediat după cutremur. A stat în funcţie până în 1982, când a reuşt să se „disponibilizeze” inventând şi invocând tot felul de boli. „Două proiecte nu a mai apucat Ceauşescu să înceapă, nici măcar la nivel de proiectare şi acestea au fost Ştirbei Vodă şi traseul Victoriei-Buzeşti-Casa Poporului, îşi aminteşte fostul arhitect-şef. De aceea demolarea unei clădiri, la începutul anilor ‘80, în intersecţia Buzeşti cu Grivita nu ţine de urbanism, ci mai degrabă de tembelism şi de anecdotică.” S-a întâmplat pe când era în concediu şi a rămas în locul său un subaltern. Una dintre locuinţele cu etaj aflată vizavi de Cinematograful Feroviarul a fost rasă de pe suprafaţa pământului în câteva ore.

Obişnuiţi cu demolările prezentate zilnic, la telejurnal, ca o măreaţă realizare a planului de sistematizare a Bucureştiului, locuitorii zonei au început chiar să îşi strângă marafeturile fiindcă se aşteptau să se trezească cu buldozerul la poartă. Şi totuşi, unica demolare din zonă nu a avut ca scop decât lăţirea drumului pentru a putea întoarce tramvaiul! „Din păcate, nu am mai avut ce face în cazul clădirii dispărute, dar am interzis de atunci orice demolare, chiar şi cele aprobate de tovaraşu’, fără a fi înştiinţat din vreme”. De altfel, întâmplări de acest gen au dus, în mai puţin de un an, la hotărârea arhitectului-şef de a părăsi postul pri­mit chiar de la Ceauşescu imediat după cutremur.

Între timp, ONG-urile critică acţiunile de demolare din zonă, locatarii „ghetoului” Matache spun că nu se tem decât de Dumnezeu şi de... şobolanii uriaşi care vor ieşi la lumina de sub dărâmături sau că abia aşteaptă să se mute în apartamente în care căldura, apa curentă şi electricitatea să nu mai vină de la lădiţele de fructe puse pe foc, de la cişmeaua din curte sau de la stâlpul de iluminat din faţa geamului.
Unii critică, alţii laudă... dar, vorba lui Tudor Octavian, un bun cunoscător al istoriei Bucureştilor, „nimic nu a existat înainte de a fi făcut”. Deci să aşteptăm înainte de a ovaţiona sau înjura, cine ştie, poate că dragostea va răsări pe artera care uneşte Casa Parlamentului şi Sediul Guvernului, cele mai urâte instituţii, după cum o demonstrează absolut toate sondajele de opinie.

În plus, aşa cum se ştie, între dragoste şi ură nu e decât un pas. Care poate fi făcut pe Calea Uranus...
Accesaţi pe site-ul „www.jurnalul national.ro” reportajul video „Uranus, dragostea mea”

Contemporani cu Eminescu
Cu siguranţă, nu multe sunt locurile în care te întâlneşti cu istoria literaturii pe viu. Unde,
dincolo de cele câteva litere gravate în marmură sau ipsos, să simţi, să intuieşti faptul că o perso­nalitate chiar a trecut pe acolo, chiar s-a bucurat, s-a întristat, într-un cuvânt, a trăit. De multe ori acest sentiment îl întâlneşti acolo unde te aştepţi mai puţin. Este şi cazul plăcuţei comemorative lipite de clădirea de lângă de Hotelul Marna, în zona Buzeşti. Acolo Eminescu? Să fim serioşi... Acolo Veronica Micle? Într-o mahala? Acolo unde cu siguranţă „pătrunde ziua printre fereşti murdare” sa fi trăit Luceafărul poeziei româneşti împreună cu aleasa inimii lui? Ei bine, da!
Şi cei care trecând prin faţa plachetei şi-au ridicat privirea din pământ s-au simţit pentru o secundă contemporani cu marele poet, sau măcar cu dragostea lui.