Veşnică pomenire

Se prăbuşise Airbus-ul ca un pescăruş cu aripa împuşcată care nici măcar nu avusese timp să înţeleagă că va muri zdrobit.

Se prăbuşise Airbus-ul ca un pescăruş cu aripa împuşcată care nici măcar nu avusese timp să înţeleagă că va muri zdrobit.

Am plecat de la locul unde pământul Baloteştilor devenise loc de îngropăciune pentru 60 de oameni şi simţeam o teribilă fierbinţeală în suflet.Era un amestec ciudat de tristeţe, de revoltă împotriva unor secunde blestemate, împotriva lucrării în negru a unui destin colectiv auzindu-se ca un dangăt din clopotniţa înmormântării. Am venit val-vârtej în redacţie  şi m-am aşezat la maşina de scris. Inima dădea să-mi iasă din piept, clocotul simţirilor dădea pe afară. Nici n-am avut timp să mă spăl de noroi, noroiul câmpului unde se semănaseră bucăţi de avion, bucăţi de destin, fiindcă nici un destin din cele 60 ale celor aflaţi în avion nu mai era întreg. Destine îmbrăţişate de bucăţi de metal fumegând. Băteam în clapele maşinii de scris cuprins parcă de un vârtej nebun. Peste un sfert de oră clapele maşinii de scris purtau urme de noroi, noroiul care mi se prinsese de picioare, de unghii atunci când ridicam obiecte împrăştiate pe câmpul dezastrului, pe câmpul unde explodase Airbus-ul. Cineva mi-a adus un pahar cu apă. Am băut din politeţe simţind că buzele îmi erau crăpate de o arşiţă pornită din suflet.

Patronul Trustului de presă şi conducerea ziarului au hotărât ca Jurnalul Naţional să scoată în trei ore o ediţie specială. Nici acum nu ştiu cum în doar trei ore maşina de tipărit scotea primele foi ale Jurnalului Naţional editat în stare de criză. Nici nu se terminase tirajul şi au pornit în scrâşnet de roţi maşinile Trustului. Jurnalul Naţional, ediţia specială închinată celor 60 de oameni ridicaţi în cer de pe pista aeroportului, care n-au mai coborât niciodată din ceruri, ajungea la cititori. Se aruncau ziare din mersul maşinilor şi trecătorii zăboveau să le ridice şi să citească  literele mari anunţând tragedia prăbuşirii avionului. Jurnalul nostru a trecut din mână în mână unind parcă mii de inimi în rostirea “Veşnica lor pomenire!”.

O mânuţă ce strângea un ursuleţ de pluş

Una dintre primele vicitime identificate în tragedia aviatică din 31 martie a fost micuţa Laura Hap, în vârstă de doar 8 ani, fiica lui Emilio (68 de ani) şi a Marianei Hap.

Tot ce a rămas întreg din Laura a fost o mânuţă care se încăpăţânase să nu dea drumul unui ursuleţ de pluş, imagine care i-a rămas şi acum întipărită în memorie unuia dintre procurorii care s-a ocupat de caz, Marian Nazat. Spera că poate jucăria o va salva. Speranţe deşarte. Micuţa se îndrepta împreună cu părinţii săi către Bruxelles, unde tatăl, funcţionar al Delegaţiei Comisiei Europene, activa. De altfel, tatăl, Emilio Hap, a fost una dintre cele mai avizate personalităţi în domeniul economiei, motiv pentru care a şi fost numit consilier al Comisiei Europene la Chişinău. De asemenea, Hap, fost membru al Academiei Regale de Ştiinţe economice a Spaniei, a fost un important personaj în Consiliul Ştiinţific al Mării Negre, organizaţie din care fac sau au făcut parte  personalităţi internaţionale de pe scena culturală, ştiinţifică si politică, şefi de stat, laureaţi ai Premiului Nobel, comandantul J.Y. Cousteau a fost, până la decesul său, preşedintele onorific al acestui consiliu.

Voluntari spre moarte. Cei trei cetăţeni americani morţi la Baloteşti au fost reverendul Norman Hoyt şi soţia sa, Virginia, şi tânăra Terri Chung. Cei doi soţi, ambii în vârstă de 67 de ani, erau angajaţi USAID şi  petrecuseră în România trei săptămâni. Se aflau în avion pentru că intenţionau să se întoarce acasă, în SUA. Oameni cu suflet, ce cunoşteau situaţia nu tocmai roz din ţara noastră în vremea respectivă, ei veniseră în România pentru a lua parte la numeroase acţiuni umanitare. Tânăra Terri Chung venise în România tot din dorinţa de a face bine. Ocupa funcţia de consilier în cadrul Băncii Naţionale a României de la data de 10 ianuarie 1995, după cum preciza la momentul tragediei Ambasada SUA la Bucureşti. (Magda Colgiu)