Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (14)

Tata n-a avut dreptul la această misiune, el a fost mereu plimbat prin tot felul de locuri, înainte de al doilea război mondial a fost trimis în Sălaj la Solona-Surduc şi, cumva, mie, treaba asta îmi este foarte prielnică, pentru că dacă nu se ducea tata în Sălaj s-o întâlnească, printr-o întâmplare, dacă întâmplare se numeşte destinul, pe mama, pe viitoarea mea mamă, că nu mă născusem pe atunci, nu existam eu.

Ei acolo s-au cunoscut, i-a izgonit cedarea Ardealului, au plecat în partea de ţară care încă nu fusese cuprinsă de război şi de acolo au fost trimişi în Basarabia, împreună cu alţi dascăli tineri şi cu alţi preoţi tineri, să facă reromânizarea acelei mari provincii româneşti înstrăinate de atâtea ori în istorie şi ocupată atât timp de ruşi. Tata a făcut războiul, a venit cum a venit, călare pe un cal fără şa, de pe front, şi a intrat în viaţa normală de cetăţean român care nu mai are dreptul să facă politică, fusese liberal şi se terminase pluripartitismul în România, dar a trebuit să fie mereu şi mereu izgonit de la vatra naşterii lui, din Bârca.

Tata-mare a resimţit foarte dureros împrejurarea că tocmai cel pe care voia să-l lase să-i continue opera n-avea stare, n-avea loc în propria casă, în propria curte, la şcoala din sat. Şi totuşi, necăjit cum era el însuşi, tata-mare s-a apucat din nou de treabă. El medita copiii din Bârca şi din satele din împrejurimi, pentru examenul de intrare la liceu. Era examenul dintre clasa a şaptea şi a opta, meditaţiile se desfăşurau cu deosebire vara şi tata-mare, care păzea via noastră altoită din deal, dinspre Măceşul de Sus, îşi făcuse o casă de chirpici acolo la vie, o casă compusă dintr-o singură cameră, cu un acoperiş de trestie, de papură, nu mai ştiu exact ce era şi se ocupa de copiii care îi dădeau 5 lei pe zi pentru munca lui.


Tata-mare m-a învăţat carte
Stând cu tata mare am învăţat mai multă limbă română şi matematică, mai multă literatură şi mai multă istorie decât aveam să învăţ în tot timpul de dinainte de liceu. Recunosc astăzi că marele meu noroc a fost tata-mare, drama lui de învăţător care după o viaţă de muncă şi dăruire nu poate să-şi primească pensia normală. Tata-mare m-a învăţat, fără ca el să ştie mult timp, necunoscutele şi rezolvarea lor, gramatica şi tainele ei, surprizele ei, ciudăţeniile ei.

Am învăţat de la tata-mare cum se scriu cuvintele pe care astăzi am constatat că mulţi intelectuali evită să le scrie pentru că nu le înţeleg, nu le pot despărţi: "Jelui-m-aş şi n-am cui/ Jelui-m-aş codrului..." - era o problemă şi rămâne o problemă şi astăzi Jelui-m-aş x+y fac 3 x-y fac 1, probleme grele pentru vârstele mici, pe care eu le-am trăit lângă bunicul meu, învăţătorul Marin Păunescu.

În acest fel, când am plecat la ultimele pregătiri la Craiova şi când, de exemplu, profesorul Petre Predică, un mare dascăl al Craiovei m-a pus la încercările obişnuite eu am fost foarte stăpân pe mine, aşa cum stăpân pe mine aveam să fiu şi la lecţiile de latină, latină pe care o deprinsesem în datele ei fundamentale, acasă cu mama mea vitregă, învăţătoare ea însăşi, Constantina Margareta, aşa i se spunea, Vâlcea, ulterior, prin căsătoria cu tata, Margareta Păunescu.




Aşa a fost posibil ca un copil de ţară, cum eram eu, să reuşească între primii la Liceul "Fraţii Buzeşti", în acel an 1956, dacă nu mă înşel, an cumplit pentru istoria Europei, an care avea să poarte, printr-un straniu proces de comunicare a adolescenţei noastre cu datele fundamentale ale istoriei lumii, să poarte acest însemn al gustului amar pe care-l duceam cu mine urcându-mă în trenul Calafat-Craiova, de pe peronul gării Portăreşti, împreună cu tata, cărând după mine un cufăr şi abia călcând pământul cu bietele mele picioare, neobişnuite cu pantofii orăşeneşti şi obligate acum să-şi aşeze tălpile conform stasului.

A fost, probabil, durerea mea toată viaţa, să mă aşez în nişte forme date. Am depăşit, uneori mai greu, alteori mai uşor, această nenorocire a stasului şi pot spune că atunci când am avut ceva important de făcut, cei din jurul meu, mă rog, prima mea soţie, soţia mea de azi, dar şi părinţii, m-au tot sfătuit şi eu am tot uitat că nu e bine să le ascult sfatul să mă încalţ cu pantofi noi. Târziu, am hotărât că pantofii cu care mă voi duce la redacţii, la Parlament, la întâlniri de dragoste, sau la întâlniri de afaceri, la aeroport sau în excursii, trebuie să fie pantofii pe care îi port în mod obişnuit.

E şi în asta o înţelepciune, să nu te încalţi cu pantofi noi atunci când trebuie să porţi cu tine un înalt grad de reprezentativitate. Nu trebuie ratate ocaziile vieţii din cauza pantofilor noi.


O cursă ratată
De ce m-am întors la momentul Craiova 1956? Pentru că Dumnezeu are simetriile lui pe care noi le înţelegem foarte târziu şi uneori nici nu le credem până la capăt. Iată, mă întorc la Craiova să plec într-o bătălie importantă a vieţii mele, n-aş zice neapărat cea mai importantă, pentru că nu îmi leg destinul de această carieră posibilă sau imposibilă, aceea de preşedinte al României. Nu e să fiu, nu este şi nu e nici o problemă. Eu am meserie, nu din lipsă de meserie mă înscriu la această cursă. Am treabă. Şi oricâte ranguri mi s-ar refuza, eu am rangul pe care mi-l dă vocaţia mea, atâta câtă este şi aşa cum se poate ea exprima astăzi.

Deci, relativizând totul, neconsiderând că e un cap de ţară, că e o tragedie dacă nu reuşesc, trebuie să spun că totuşi, e important acest cerc al vieţii care se deschide în vara lui 1956 şi se închide, spre a se redeschide probabil, în vara lui 1996. În urmă cu 40 de ani, deci, plecam de la Bârca, ajungeam la Craiova, ajungeam într-un oraş care mi se părea cel mai mare furnicar al lumii şi cea mai imposibilă urbe, din punctul de vedere al dreptului de a o cunoaşte, coboram în gara Craiova, mă uluia modernitatea acelei gări şi mă îndreptam către prima treaptă a carierei mele care era aceea de elev la "Fraţii Buzeşti".

Astăzi mă îndrept spre Craiova, de unde încep un alt drum în viaţă. Eu ştiu bine câte aş fi capabil să fac pentru ţara mea, ştiu şi că sunt un om imperfect, că sunt, de asemenea, un om cu prieteni şi duşmani şi continui să cred că mulţi dintre duşmanii mei nu mă cunosc. Dacă aş avea puterea să merg din localitate în localitate, prin toată Ţara Românească şi să mă ofer întrebărilor şi îndoielilor generale şi întrebărilor şi îndoielilor individuale, în aceeaşi măsură în care s-ar oferi acestor întrebări şi acestor îndoieli şi ceilalţi competitori, eu sunt convins că aş putea fi un învingător, într-un mod relativ uşor.
(Va urma)