x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (26)

Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (26)

de Adrian Păunescu    |    17 Ian 2010   •   00:00
Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (26)
Sursa foto: Dragoş Robatzchi/JURNALUL NAŢIONAL

POVESTEA LUI DINICĂ, MARELE CIOBAN DIN POIANA SIBIULUI

Nu-l chema Dinică. Îl chema din câte-mi aduc aminte, Maniţiu. Toată lumea îl ştia însă pe numele de Dinică. Fusese, probabil, o poreclă care i se potrivise. Lumea i-o preluase în loc de nume. L-am cunoscut târziu, într-un moment în care trebuia să fac rost de nişte bani, să pot plăti în termen casa în care trăiesc şi azi. Tata m-a învăţat, om practic, liberal convins cum era, că o casă e o casă şi că "lasă-le dracu', mă băiete, de maşini, de pixuri, de cămăşi, cumpără-ţi o casă. Fă ce-oi putea şi cumpără-ţi o casă. Ete, o să mă pomeneşti tu pe mine când eu n-oi mai fi. O să zici, bă, bine m-a-nvăţat bietul tata. Acu' nu-ţi dai seama. Acu' eşti cu ideile astea ale voastre în cap. V-a zăpăcit comunismul ăsta că proprietatea nu face doi bani, că trebuie să fie o echitate... Bă, băiete, pământurile şi casele sunt tot ce îşi poate cumpăra omul, tot ce îşi poate face omul ca să ducă o viaţă liniştită. O să înţelegi tu, vreodată, dacă o da Dumnezeu să cadă comunismul ăsta, cât mai eşti şi tu în viaţă, dacă nu tu, o să înţeleagă Andrei, o să înţeleagă Ioana, o să înţeleagă copiii lor de ce nu se poate vorbi de ţară fără proprietate. Pune colea ce-ai mai strâns, pun şi eu, uite, ne mai rugăm la rude, oi mai avea şi tu vreun prieten, ne rugăm la toţi şi strângem banii şi luăm o casă. Dar să te ţii de ce-ncepem. Vrei casă, casă să luăm. Căutarăm una pe la Breaza, n-o nemerirăm. Căutarăm la Sinaia, ne-o vândură ăia, deşi era frumoasă, era de tine. Hai mă să-ţi iei o casă în Bucureşti şi să trăieşti în ea, să nu stai tot cu grija cât e chiria, te-apuci şi tu de viaţa ta, de opera ta."
Era prin '80 când tata îmi spunea lucrurile astea. Am început să facem socotelile, să vedem de la cine putem împrumuta banii. Şi, întrebând pe unii, pe alţii, pe prieteni, pe cunoscuţi, Ion Hasigan, prietenul meu din Sălişte, care niciodată n-a fost om bogat, dimpotrivă, a trăit modest şi curat, poate prea modest, mi-a zis: "Mă Adriane, are bani, în Mărginime, Dinică ăsta din Poiana, un om extraordinar, un om care te şi preţuieşte, îţi citeşte revista Flacăra şi te-a cunoscut pe la Festivalurile astea la care-ai fost, dar nu l-ai băgat tu în seamă, e om serios, e gospodar şi e om bogat. Dacă vrei, vorbesc cu el."
Şi-a vorbit. Şi-ntr-o noapte, împreună cu un coleg de la Flacăra, mi se pare că Dumitru Graur, am ajuns la Dinică în casă. O casă mare, cu dotări ca la oraş, o casă lângă care se mai construia peste drum o alta, un palat. M-am cam mirat şi Dinică n-a ezitat să-mi răspundă.
"Ce, dom' Păunescu, vă speriarăţi? Vă ştiam om curajos."
"Domnu'... cum vă cheamă?"
"Dinică. Aşa mi se zice. Maniţiu sunt, dar Dinică îmi zic oamenii."
"Domnule Dinică, n-am văzut aşa ceva dom'le. Păi, vă lasă?"
"Cine să mă lase, dom'le?"
"Partidul."
"Lasă-l dracu' de partid. Păi, ce, partidul e şi pe-aici? Ştii dumneata că vine partidul şi pe-aici?"
"Păi, cred că vine, că aveţi organizaţie în comună, aveţi Primărie, ăia sunt toţi de la organizaţie, nu vă toarnă nimeni?"
"E, mă toarnă, cum să nu mă toarne? Mai facem şi dreptate pe-aici. Au venit de la Controlul muncitoresc, au venit de la Miliţie, de la Securitate, dar toată lumea e făcută din oameni, ştii?"
"Nu-nţeleg."
"Toată lumea e făcută din oameni cu sensibilitate, cu nevoi. Au venit, au văzut că noi nu ne jefuim între noi, ce facem noi, atâta, folosim hibele pe care ni le lasă legea şi..."
"Nu-nţeleg."
"O să înţelegi mata. A venit ăsta de la Controlul muncitoresc. A plecat mai fericit decât a venit. Ce să descopere? Vă spun că şi-a dat seama că, pe-aici, prin Mărginime, oamenii sunt darnici, sunt buni la suflet..."
"A, înţeleg că l-aţi plătit."
"E un fel de-a zice. Mulţi au făcut
pe-aicea săptămâni şi săptămâni de treabă. Acum, noi ne vedem de-ale noastre, că altfel murim."
"Cred că nu vă deranjăm în noaptea asta, domnule Dinică."
"Ba da, mă cam deranjaţi, domnu' Păunescu. Mă cam deranjaţi rău de tot."
"Păi, atunci, hai să plecăm."
"Ce să mai plecaţi? Intraţi în curte. Ni, mă, fir-ai al dracu' de Hitler!"
M-am întors, avea un câine foarte vioi, care mă lătra şi se dădea pe lângă gleznă. Zic: "Domnu' Dinică, n-am înţeles, cum îl cheamă pe amărâtul ăsta?"

LATRĂ HITLER ŞI STALIN
"Cum să-l cheme, dom'le? Hitler! Mai am unul, Stalin. Stalin! Na, colea!"
Şi vine ăla, niţel mai mare, mai flocos. "Măi Hitler, măi Stalin, gata, hai, marş de-aicea, hai duceţi-vă, fire-aţi ai..."
Au auzit câinii porunca stăpânului, şi deşi purtau numele astea ilustre, s-au purtat ca nişte câini civilizaţi şi n-au mai lătrat decât după vreo oră, când noi stăteam deja la masă. Dar lătrau rău de tot. M-am cam mirat eu, ce-o fi cu lătratul ăsta?
"Vine cineva, domnu' Dinică?"
"Domnu' Păunescu, nu ştiu dom'le. Nu poţi să ştii pe lumea asta de ce latră Hitler şi Stalin. Nu-i ştii cum au fost? Cum au fost aşa au şi rămas. Dar mai bine lasă să vorbim de-ale noastre. Hai cu mine!"
Soţia lui Dinică se purtase ca o doamnă, ne-a pus pe masă tot ce era mai bun în zonă, dar şi în Sibiu, aduseseră băuturi bune, mâncăruri excepţionale. Mobila era cam prea nouă şi parcă nu se putea sta pe scaune şi pe fotolii, că aşa e când e mobila nouă, puţină stinghereală, cum e la început, mai ales când se întâlnesc oameni din lumi diferite. Dinică era cioban, eu gazetar şi scriitor.
"Hai, dom'le, cu mine, să lămurim motivul pentru care ai venit. Hai, domnu' Hasigan, şi dumneavoastră."
Şi ne-a luat şi ne-a băgat într-un fel de demisol, din care am pătruns în pivniţă. Acolo, Dinică a ridicat nişte acoperăminte de pe o postavă, o albie uriaşă de metal, şi a zis: "Domnu' Păunescu, uite aici sunt banii. Cât ai nevoie? Şi când mi-i dai?"
"Domnule, am nevoie de banii ăştia pentru un an."
"Domnu' Păunescu, uite, eu nu-ţi pretind camătă. Să mi-i dai peste un an câţi îi primeşti, că poate ai nevoie şi pe mine nu mă dă sărăcia afară din casă. Ai nevoie de mulţi?
Aş avea nevoie de mai mulţi, dar o sută de mii mi-ar fi suficienţi."
"Bine, dom'le. Apleacă-te şi ia o sută de mii."
"Nu pot, domnule, să iau eu din banii dumitale o sută de mii. O sută de mii nu-i o sumă aşa să mi-o bag eu în buzunar."
"Domnu' Păunescu, hai, domnu'"...
"Nu, domnu' Dinică."
Şi-atunci s-a aşezat el, a gâfâit puţin (şi mi-am dat seama că are ceva probleme cu inima, fuma prea tare, deşi era foarte puternic, foarte tonic), a numărat o sută de mii şi-a zis: "Uite, domnule, colea, nu facem nici un act, dă-i dracu', că vin ăştia de la toate şmecheriile astea, care se ţin numai de noi şi ne ia la ochi pe amândoi. Nu ţi-am dat nimic, nu mi-ai dat nimic, dar peste-un an
mi-aduci banii. Eu nu vreau să te sperii pe dumneata, dar e o dreptate ciobănească, ştii matale. Eu nu vreau... eu te preţuiesc pe matale, te iubesc, ştiu ce-ai scris, cu oierii, dom'le, mi-a plăcut, dar înţelegerea e înţelegere. În cât e astăzi?
"În atât."
"Bine, anul viitor la data asta,
mi-aduci banii. Da?"
"Da!"

 (Va urma)

×
Subiecte în articol: carte de memorii