Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trebuie să spun că organizaţia noastră UTC era foarte puternică. Făceau parte din ea oameni de calitate ai frontului nostru literar: Ioan Alexandru, Petru Popescu, Mihai Ungheanu, Sânziana Pop, Gabriela Melinescu, Gheorghe Suciu, Iulian Neacşu, Aurel Dragoş Munteanu, Gheorghe Pituţ. Poeţi, totuşi, nu erau mulţi, aşa că ni s-a dat timp şi spaţiu de manifestare la primul microfon al Ateneului Român. Moderatorul manifestării era însuşi Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Demostene Botez, un poet adevărat, un avocat abil, un om de omenie. Bancurile care i se făceau, ori pe la Pelişor, ori pe la Bălceşti, de către Nicolae Tăutu şi ceilalţi umorişti, îi rotunjeau, spre o şi mai mare simpatie, trăsăturile.
Acum, însă, la şezătoarea consacrată marii cuceriri pe care o reprezenta Republica, bonomul nostru preşedinte era băţos şi vorbea după Statut şi după Constituţie. Nu era glumă. Se crease una din ocaziile în care scriitorii puteau să-şi manifeste în voie recunoştinţa faţă de partid şi ataşamentul faţă de însăşi ideea republicană. Treceau pe rând, pe la microfon, în ordinea prestigiului şi importanţei, scriitorii de vază ai momentului. Era şi o ordine a vârstei. Noi, uteciştii, picam mai la urmă. Şi nici nu vedeam ceva rău în acest fapt.
Atmosfera sub cupola Ateneului, încă ermetic şi vigilent acoperit, în multe din laturile sale, era caldă, amabilă şi somnoroasă. Aplauzele activului (plătit şi neplătit) partidului aveau în ele ceva uscat, aproape osos, în orice caz, de o bine studiată sinceritate. La versurile mai polemice se creau şi rumori în plus în rândul publicului. Dar, în ansamblu, în mod ciudat, la o serbare antimonarhică, toţi republicanii prezenţi aveau un comportament de curte. Veşmintele lor erau diferite de veşmintele celor ce frecventează un salon regal. Educaţia lor nu semăna cu educaţia monarhiştilor. Doar reacţia lor părea trecută prin evantai şi pudră.
Demostene Botez îl simpatiza pe Ioan Alexandru şi avea gesturi de amabilitate faţă de tinerii prezenţi la şezătoare, încât a ţinut un frumos discurs de prezentare înainte de-a-i da cuvântul lui I.A. Dragi tovarăşi, zicea Demostene Botez, justeţea şi înţelepciunea politicii partidului nostru se pot vedea în multe, de fapt, în toate înfăptuirile materiale şi spirituale ale Republicii Populare Române. Ca stat al muncitorilor şi ţăranilor, Republica Populară Română se mândreşte azi cu fabrici şi uzine, cu institute de cercetări şi şcoli, cu întreprinderi agricole şi colective agricole, cu înfăptuiri dintre cele mai strălucite, dar cea mai frumoasă înfăptuire, tovarăşi, este tânăra generaţie, sunt aceşti copii ai muncitorilor şi ţăranilor din Republica Populară Română, care au crescut în alte condiţii decât noi, au beneficiat din plin de lumina binefăcătoare a socialismului şi comunismului, pregătindu-se temeinic pentru a deveni constructori curajoşi ai socialismului şi comunismului în România.
Un asemenea tânăr, născut în anii negri ai războiului, dar crescut şi educat de partid, în spiritul celor mai înalte idealuri ale umanităţii, idealurile socialismului şi comunismului, este Ion Alexandru, venit aici la Bucureşti la Universitate, de pe plaiurile comunei sale natale, Topa Mică. Are cuvântul acest membru al organizaţiei UTC al Uniunii Scriitorilor, să ne spună o poezie a sa, dedicată socialismului şi comunismului, tânărul poet Ion Alexandru!
În aplauzele dintr-o dată proaspete ale celor prezenţi, aflaţi inexplicabil într-o stare de dispoziţie instantanee, Ion (Ioan) s-a îndreptat cu paşi cumpăniţi spre microfon. A scos o hârtie din buzunar şi s-a pregătit s-o citească. Din sală, un entuziast, puţin răguşit, s-a ridicat şi a strigat: "Trăiască Republica Populară Română! Uraaa!". şi cei prezenţi au încuvinţat cu entuziasm. S-a auzit din prezidiu vocea Preşedintelui Demostene Botez. "şeea şe vă rog e să ascultăm în tăşere şeea şe ne va citi tânărul nostru poet, aşi."
Linişte de Ateneu. Vocea adolescentină şi tensionată a poetului revoluţionar, venit direct din clasa ţărănească să cânte socialismul şi comunismul, a spart tăcerea acelui templu, suficient sie însuşi, în mii de bucăţi. Cei prezenţi au înţepenit, au împietrit, au înmărmurit. Ateneul Român părea un nou Pompei, peste care se aşternuse, invizibilă, lava Vezuviului. Cuvintele pe care le rostise Ioan Alexandru şi care compuneau titlul poemului său de proslăvire a cuceririlor socialismului şi a educaţiei comuniste, erau acestea pe care le transcriu eu aici, scuturându-mă de cenuşa lavei care ne blocase în scaune. Alexandru spusese titlul, de parcă proclamase o stare de urgenţă universală: "Coaiele berbecului". Nici mai mult, nici mai puţin. Ba chiar pronunţat ardeleneşte: "Coele berbecului!".
Lasă că era Ateneul Român, lasă că era de faţă activul de partid comunist al Capitalei, dar sărbătoream republica şi pe tinerii cărora ea le dăduse dreptul la viaţă şi la cuvânt. Fructele ei incomparabile, uteciştii de atunci, comuniştii de mai târziu! (Anticomuniştii de după socialism!)
Oglinda se spărsese parcă şi fiecare se uita la fiecare. Cineva trebuia să ia o atitudine. Tovarăşele ilegaliste, răspândite în număr semnificativ în Sala Ateneului, începură deodată să chicotească feciorelnic, deşi, din unele gâturi, strigătele veneau cu o specială încărcătură de răguşeală datorată fumului de ţigară. În prezidiu, nimeni nu avea curaj să se uite la nimeni. Toţi priveau fix, de parcă aşa-i găsise moartea. Numai Alexandru recita bubuitor versurile sale despre prea-plinul coaielor de berbec şi despre generoasa lor spermă, cu care masculul face fericite oile turmei.
Îşi băgase capul fierbinte între umeri, cu stângul în faţă şi până nu şi-a terminat epopeea testicular-berbecească, dedicată Zilei Republicii, cu toată bravura utecistă de care fiul clasei ţărăneşti era în stare, nu s-a oprit. De stupoare, sala nu a avut nici puterea să huiduie, să fluiere sau să vocifereze convingător.
A ieşit o buimăceală generală, din care vinovaţi erau secretarul de partid, Pop Simion, şi, mai ales, secretarul UTC, Adrian Păunescu.
(Va urma)
