Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (60)

Dacă ar fi să mai găsim un predecesor ilustru lui Sorescu, el nu ar putea fi decât Ion Creangă. Căldura umană, intimitatea mitologică, plasticitatea caracterelor, insolitul situaţiilor, parada vorbelor de duh fac din "Craiova văzută din car" o altă capodoperă, consacrată copilului şi părintelui, oraşului de referinţă şi fotografului, unui trecut care se voalează tragic în memorie:

Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume,
Rămân şi acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă.
Era şi primul oraş care-mi ieşea în cale,
Poate şi asta contează, aveam retina proaspătă, fără gunoaie
Şi i-am descoperit dintr-o dată întreaga strălucire,
De acolo din pisc, de la ulm, deasupra Şimnicului.
Mersesem noaptea întreagă cu carul, hai-hai, sus stelele,
Pe drum pietrele scoteau scântei sub potcoave,
Poate că şleaul nostru se vedea de pe alte lumi
Tot frumos ca al robilor.
Boii cunoşteau calea, fuseseră de multe ori
Cu lemne, cu treburi,
Erau umblaţi, văzuseră multe şi chiar înţeleseseră câte ceva
Nu ca alte dobitoace. Se orăşenizaseră întrucâtva.
Mi se părea chiar că mă privesc de sus, de câte ori se-ntorceau
De la târg.
Când îi ţesălam ori le dădeam uroaie, mugeau la mine, superior:
"Mu-uu! Ce ştii tu".
Mă luase mama într-un fel de recunoaştere,
Că se hotărâse să mă dea la şcoală, să merg mai departe,
Fiindcă ziceau toţi din sat,
Care mă ascultau pe drum îngânând poezii,
Chiar şi câte un străin întâmplat să treacă:
"Ăsta dacă are noroc şi merge
Mai departe..." nu ştiu ce spuneau că se va întâmpla cu mine.

Până la urmă, mama, după un consiliu cu Moşu şi fraţii mai
Mari, s-a decis să-ncerce cu mine la Craiova.
Îmi trebuiau acum două poze trei pe cinci pentru înscriere,
Se punea mare bază pe aceste fotografii, nu ştiu din ce
Cauză, ce-or fi vrut să vadă la mine?
Şi zice mama: sui în car, mă, şi dă-ţi cu deştele prin păr,
Ai paie, mergem la fotograf.
Nu, că merg şi eu, sare Ionică. - Păi dar! Te găsişi.
- Ba merg.
- Taci, mă, din gură, stai mereu,
Că n-o să ne fotografiem toţi, Doamne iartă-ne!
Plecasem de cu seară, să fim dis-de-dimineaţă, când intră zorii
În aparat, să mă pozeze bine.
Trecusem amândouă pădurile, se auzea doar scârţâitul roţilor
Ca un scâncet de greieri,
Că şi ei cică tot aşa cântă când merg şi le scârţâie oasele.
Eram atent, poate văd şi lupul cu ocazia asta, şi trenul.
Mă luau grijile, parcă visam, ascultam cucuvelele şi făceam
Planuri măreţe.
Am aţipit de vreo trei ori, patru ori, tresăream la hurducături,
"Ajunserăm?"
- E-he! Râdea mama, îndemnând boii cu biciuşca,
Ouă raţa-n traistă pân-acolo şi scoate şi pui.
Iarăşi am adormit şi deodată carul, simt prin vis, se opreşte.
- Gata?, zic, pregătit să sar la fotograf. Unde e?
- Suntem abia la Motoci, jumătatea drumului, Galben trage la
Fântână.
Ajută-mă să dejug ăle vite, vezi să nu te calce.
Mi se speriase somnul,
Ascultam bufniţele pe marginea drumului, ori cucuvelele,
Uşi!, încerca mama să le sperie, că numai voi
mi-aţi cântat
Toată viaţa,
Parcă s-ar fi isprăvit privighetorile, acum vă găsirăţi să
Cobiţi?
Veni-v-ar numele!
- Lasă-le, mamă, ce-ai cu ele, dacă aşa le e cântecul!
Mie-mi place şi ăsta!
- Ce ştii tu, mă? Tu eşti învăţat cu puţin.

Boii s-au oprit dintr-o dată singuri, jos în vale,
O mare de lumini aprinse, o pâlpâială ca de idei în cap,
Că şi vitelor de la jug
Le mergea parcă la inimă priveliştea.
Făcea să tragi carul
O noapte întreagă să vezi panorama civilizaţiei.
Şi un şuierat: trenul.
Mi s-a pus un nod în gât de emoţie.
- Va să zică asta e Craiova, cetatea banilor..., am gândit
Cu glas tare.
- A banilor... dacă I-ai face! A oftat mama. Altfel...
Hăis Galben,
Lovi-te-ar boala că ne-apucă prânzul.
Şi dintr-o dată mama s-a îngândurat "Dacă-om avea noroc să-l găsim pe omul ăla..."
- Care om?
- Fotograful...
- Păi, numai unul singur e-n toată Craiova?
- Sunt mai mulţi, dar unul singur pozează pe mălai,
- Îl cunoaşte Floarea lui Ghiţă, e un fel de prieten cu el,
Mi-a dat adresa.
Că toţi ceilalţi iau bani, şi de unde să am? Că dacă trăia tac-tu...
Dacă n-o vrea mălai, întoarcem diligenţa -
şi-acasă.
- Şi cu mine cum rămâne?
- Aşa bine, la curci - văzuşi că le lăsaşi în salcâm,
Abia te-aşteaptă.
Mai stai un an, poate se mai întâmplă ceva.
- A, nu. Ce să se mai întâmple?!

Am avut noroc, fotograful a luat sacul cu mălai,
După aia a băgat capul în fusta aparatului,
Eu stăteam ţeapăn, parcă aşteptam să mă trăznească, eram
Dispus la orice,
Numai să mă văd la şcoală.
Şi spre seară, după ce mai dădusem cu carul o raită
Prin târg, opream boii şi ne uitam la vitrine,
Fotografiile la minut erau aproape gata.
Din ele mă privea un copil speriat,
Gata să ia în piept drumul ştiinţei.
M-am uitat la Galben şi la Vână: m-a luat un fel de milă de ei,
Eu o să-ncep o altă viaţă, alte orizonturi, ehe!
Ori, cine ştie dacă n-a stricat mama mălaiul degeaba!
- Ce ziseşi, mă? Întreabă ea, înjugând
- Mă gândesc... dacă n-or fi trei pe cinci? Ne-o fi păcălit,
Nu le măsurarăm...
- Ei, lasă nu ne înşală el...
Lăsasem în urmă oraşul cu splendorile lui,
Vitele se îndemnau la drum pe câmpul Vulpenilor
Ştiind că merg acasă, la uroaie.
Mama mulţumită oarecum de rezultatul expediţiei,
Ca şi când totul atârna de cele două poze
Care după părerea ei erau nimerite,
Mi-a spus mângâindu-mă pe creştet:
- Măi, băiete, eu mi-am făcut datoria,
Acum să te văd cum mănânci cartea.

Acestor versuri le e comun tonul pe care poetul îl descoperă şi îl păstrează impecabil, nu se piţigăie, nu rage, nu e supradimensionat şi nu este de neauzit. Sorescu păstrează din nou, s-o spunem, distanţa convenabilă, tonul convenabil. Simte esenţialul şi adaptează corespunzător cuvintele. Aud, deseori, că nu ştiu ce relaţie umană s-a stricat dintr-un fleac, tonul discuţiilor dintre cei doi preopinenţi. Cutare adolescent nu obţine de la tatăl său privilegiul dorit, tot aşa, dintr-un amănunt care putea lipsi, tonul. O sală de concerte primeşte zgomotos şi fără astâmpăr o interpretare muzicală - auzi şi dumneata! - din ce cauză minoră, tonul. Ce vreau să subliniez? Nimic mai mult decât că, în artă, tonul este esenţa. Ideile pot fi oricât de corecte.

Culorile pot fi oricât de multe. Viorile pot fi oricât de scumpe. Ele nu rezolvă singure nici fiorul literar, nici fiorul plastic, nici fiorul muzical. Se pot scrie poeme, prin folosirea a numai 50 de cuvinte. Se pot face opere plastice, prin folosirea a numai patru culori. Se poate realiza impactul muzical emotiv, prin folosirea unui număr mai mic de cuvinte sau numai a vocii. Ce nu poate să lipsească din nici o lucrare artistică, spre a fi cu adevărat artistică, e tonul. A distona înseamnă a distruge emoţia. Supraîncărcarea sau subdimensionarea tonului, în orice artă, dărâmă singura raţiune eternă de a fi a artei: emoţia. Marii creatori au, pentru tipul de artă pe care-l practică, auz perfect sau văz perfect, sau miros perfect, organ perfect de primire şi de transmitere a mesajului.

Gioconda emoţionează, pentru că mesajul de dincolo de toate componentele ei materiale ajunge la noi şi ne schimbă starea de spirit. Simfonia destinului ne dă sentimentul că se va întâmpla ceva, de dincolo de noi, cu noi. Când Hamlet vorbeşte cu stafia tatălui său, începem şi noi s-o vedem, deşi poate că ea este numai în mintea rătăcitorului prinţ al dreptăţii. Când Omar Khayamm îi spune femeii iubite: "Şi trupul tău care mi-e astăzi/ Cel mai dorit dintre limanuri/ Va fi un biet ulcior din care/ Vor bea drumeţii pe la hanuri", nu există om care să nu se simtă invadat întrucâtva de lut şi de moarte.

(Va urma)