Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (61)

Supremaţia tonului nu este, fireşte, atât de evidentă şi nu apare ca atât de ne­cesară în operele desăvârşite care au ja­lonat existenţa fiecărei culturi na­ţio­na­le, ci mai ales acolo unde tonul e pierdut. Căci există mii de tonuri greşite şi, me­reu, un singur ton propriu fiecărei ope­re artistice în parte. Sorescu şi-a păs­trat distanţa faţă de opera sa şi i-a des­coperit şi i-a apărat tonul.

Sigur că, nu rareori, anumite versuri falsează. Si­gur că semidistanţa se poate transforma pe­riculos în distanţare rece. Sigur că jo­cul inteligenţei poate risipi uneori fiorii emo­ţiei. Dar cine parcurge sau reparcur­ge opera poe­tică a lui Marin Sorescu, dra­maturgia, eseistica şi chiar proza lui tre­buie să accepte un adevăr: există un ma­re scrii­tor român, numit Marin Sorescu, există un autor universal numit Ma­rin Sorescu, există un ton Marin Sorescu al culturii româneşti, de la sfârşitul vea­cului al XX-lea, al cărui prag, spre ac­tualul mileniu al treilea, Marin Sorescu nu l-a putut trece. Dar literatura lui cir­culă liberă şi făgăduieşte să reziste la căderea tutu­ror calendarelor, rectito­rind conceptul de democraţie a limbajului.

*
În luna mai 1982 mă aflam la Timi­şoa­ra, la Simpozionul Internaţional "Scrii­torii şi Pacea". Era acea atmosferă tipică de reuniune galantă pe o temă importantă, dar banalizată de folosinţă, o stare de spirit, văduvă de pasiuni, cu nişte rare străluciri de gând ale participanţilor la dialog. Nici unul dintre noi nu-şi făcea iluzia că ar putea împiedica, prin cuvintele sale, măcar unul dintre războaiele locale cu care eram contemporani. Vorbisem şi eu, nu fără succes, despre destule probleme pe care le ridicam, pentru - ca să zic aşa - a nu cădea. Se încinseseră şi unele polemici, când preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, marele scriitor D.R. Popescu, s-a apropiat de mine şi mi-a spus: "Bătrâne, aş vrea să vorbim!".

Ne-am depărtat de lume şi mi-a mărturisit, cu vocea înecată de obidă şi cu oarecare frică în ochi, că s-a întâmplat o mare nenorocire: "Marin Sorescu a fost interzis şi scos din toate funcţiile şi din manualele şcolare, pentru că e consi­derat vinovat de participare la Meditaţia Transcendentală, care-i calificată ca o oficină de spionaj". Ca de obicei, pri­misem această informaţie fără a o putea asimila pe toată. Brusc, nu mai ţineam minte nimic, în afară de ideea centrală că Marin Sorescu va fi interzis, dacă nu chiar fusese interzis. M-am speriat şi am început să tremur. "Şi el ce zice?" "Ce să zică? Încă nu i s-a spus tot. Trebuie să meargă la Craiova, unde e director la revista Ramuri şi urmează să fie dat afară din partid şi de la conducerea revistei. Abia îl aşteaptă Miu Dobrescu. Ăia toţi sunt pregătiţi să-i taie capul. L-au anunţat, peste o oră trebuie să plece din Timişoara spre Craiova."

Retrăiesc toate acele clipe şi obosesc înainte de a ajunge la final. Eu îi propu­se­sem lui Cornel Burtică să numească doi oameni de mare valoare la două ins­tituţii de cultură importante: Marin So­rescu la revista Ramuri din Craiova şi Di­nu Săraru la Teatrul Mic din Bucureşti. Nu ştiam atunci nimic despre Me­di­ta­ţia Transcendentală. Cred că nici D.R. Po­pescu n-ar fi ştiut dacă nu i se comuni­ca oficial, ca preşedinte al Uniunii Scrii­to­­rilor, nenorocirea cu Sorescu. Toţi cei pe care-i întrebam îmi spuneau numai orori. Am sunat la mine la redacţie, la Fla­­căra, şi am aflat că e o acţiune mare, a Securităţii, a conducerii Partidului Co­munist Român, împotriva trădătorilor de ţară, aşa li se spunea, care semnaseră do­­cumente secrete de colaborare cu Me­­ditaţia Transcendentală. Unul, Sto­ian, cică ar fi venit din străinătate şi ar fi făc­ut aceste recrutări. Sorescu, Mai­tec, Flo­­rei, Mânzatu, Zamfir şi mulţi alţii. Vor fi raşi toţi. Nu există iertare. S-a ho­tă­rât de la cel mai înalt nivel. Vor fi daţi afa­ră şi doi miniştri de la Învăţământ, Ane­ta Spornic şi Marin Rădoi (om mi­nunat, de altfel, Rădoi) şi în Securitate vor fi represalii. E băgat şi inginerul V­a­le­riu Popa, pe care l-au şi dat afară din ser­viciu şi din partid. Nu mai înţelegeam ni­mic. Până ieri nu ştiam nimic şi astăzi cur­ge sânge prin birourile bucureştene şi se pregăteşte să curgă şi în provincie.

Marin Sorescu a apărut ca un om aproape mort printre viii speriaţi care eram. Nimeni nu-i mai putea pune nici o întrebare. Nici el nu mai era capabil de cuvinte. I se adânciseră ochii în orbite, îi apăruseră cearcăne negre. S-a apropiat de D.R. Popescu şi de mine, parcă se simţea vinovat, şi a început, cu buzele arse, să îngaime ceva: "Aaaaaveam oooo problemăăă cu cu cu ficatul şi ăştia ăştia zzziceau că tratează fiicatul şi mm-am înscris cu fişa medicală".

"Ce zici, bătrâne?", m-a întrebat D.R. Popescu. "Să meargă sau să nu meargă la şedinţa de partid de la Craiova, unde îl vor da afară?" "Cred că nu trebuie să meargă. Mai bine să aştepte să cer eu au­dienţă la tovarăşul Ceauşescu. Ma­ri­ne, nu te lăsăm noi!" "E-e-e-ram cu-cu-cu fi-ficatul, o hepa-pa-patită mai veche şi..." "Marine, du-te la Bucureşti şi aş­tea­p­tă-mă!" D.R. Popescu a început, la rân­dul lui, bătălia pentru Sorescu, pe un­de nici cu gândul nu gândeai. Aceeaşi fra­ter­ni­tate a manifestat-o el, marele scrii­tor al "Leului albastru", şi cu alţii ajunşi în si­tuaţii grele, inclusiv cu mine. Nu voi uita niciodată ce protector şi li­der de breaslă au avut scriitorii în D.R. Popescu.

Sorescu nu s-a dus la Craiova să fie decapitat. Am început, atunci, una dintre cele mai nebuneşti acţiuni de împotrivire şi salvare a valorilor, din multele în care m-am implicat. Mi se părea infernal să-l văd pe Sorescu, vlăguit şi lipsit de logică, mai ales că Ministerul Învăţământului dăduse ordin să fie rupte paginile consacrate lui din toate manualele. Am protestat şi am explicat. Nimeni nu voia să audă. Am ajuns la Bucureşti şi nu am putut fi pri­mit imediat la Nicolae Ceauşescu. Am făcut, în continuare, în ţară, spectacole cu Cenaclul "Flacăra" şi în ele am rugat pe actorul Mihail Stan să recite Sorescu şi am recitat şi eu Sorescu şi i-am dedicat poezii pe care, între timp, le-am rătăcit. Ca un suprem omagiu şi protest, am organizat un spectacol al Cenaclului "Flacăra" în Bucureşti, în care l-am invitat pe Marin Sorescu şi acolo, pe scena din Parcul "23 August", ca o stafie s-a dus la microfon şi, în ovaţiile mulţimii, a recitat plângând, după ce-l lăudasem şi-l îmbrăţişasem, în plin moment de interdicţie. Trimis să mă urmărească şi să mă cenzureze, secretarul CC al UTC Vasile B. n-a putut să-şi părăsească totuşi condiţia de intelectual şi, în ciuda calificativelor de indisciplinat şi de anarhist pe care mi le-a pus, a părăsit, într-un târziu, emoţionat, locul ferit dintr-o căsuţă din fundul grădinii, de unde mă urmărea şi mă înregistra.

(Va urma)