x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (64)

Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (64)

17 Oct 2010   •   00:00
Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (64)
Marin Sorescu
Semidistanţa stilistică, democraţia limbajului, reportajul propriei morţi

Imagine lugubră! Imagine de conştiinţă puternică şi de chirurg ce se operează pe sine: "lângă cruce/ era pusă şi o/ cutie de scrisori -/ încă mai primea corespondenţă". Reproş de cavaler! Dar câtă tristeţe în acest reproş: "Nu-i sportiv, Doamne,/ să dobori calul/ în momentul/ când sare peste obstacol". Testament abia murmurat! Testament cu buze arse!

Plecare
Mă întorc cu faţa
Spre perete
Şi le spun prietenilor
Îndureraţi:
Mă întorc repede.

O ultimă privire asupra lumii rele care l-a îmbolnăvit şi asupra celor ce i-au grăbit moartea. Mai au ei acum curajul să-şi recunoască monstruoasa crimă?

Veşti
Ziarele informează cititorii,
Cu oarecare ironie,
Despre starea mea penibilă.
Ba c-aş fi sub morfină,
Ba că mi-aş petrece
Ultimele zile la ţară.
N-am timp să fac precizări,
Să dau dezminţiri,
Şi n-am nici putere.
"Ştirile despre moartea mea
sunt exagerate",
Spunea Mark Twain,
Ieşit şi el dintr-o boală.
Oricum, de ce ar trebui
Să-ţi fie ruşine
Când suferi?
Nici fiarele
Nu se atacă între ele
La adăpătoare.

Simbol sinistru al trecerii dincolo, vine să închidă conturile şi chiar
Macazul

Tramvaiul trece prin faţa spitalului,
Iar în faţa camerei mele
Se schimbă macazul.
M-am obişnuit cu acest zgomot fe­roviar,
Dar uneori, noaptea,
Îmi dă tresăriri.
Uneori, noaptea, când
Cu chiu cu vai reuşesc să aţipesc,
Sună ca o bubuitură.
Mi se pare că din fiecare tramvai
Coboară un om şi vine în fugă
Să ne aducă o veste.
Îmi bate la uşă:
Cine e, întreb eu plin de speranţă
Intră!
- Sunt eu, macazul.
Te anunţ că a trecut şi tramvaiul 14

Muribundul Sorescu îşi regăseşte într-un umbrar al memoriei copilăria şi câinii ei irepetabili. Şi lăcrimează, deschizând şi închizând pleoapele, Dumnezeu să-l ierte!

Mi-am amintit
Toţi câinii noştri
Când să moară
De bătrâneţe.
Stăteau ascunşi pe sub magazie,
Pe sub pătul.
Le duceai mâncare, apă,
Deschideau încet pleoapele,
Se uitau, înălţau ochii
Şi spre tine
Şi-i închideau la loc.
Nu mai puteau să dea
Şi din coadă,
Să-ţi mulţumească.

Cumplită e intrarea asta
La strungă.
Şi pentru om, şi pentru animal.


Scrisul în dungă, ironic şi cordial al lui Marin Sorescu putea intriga pe un om ca Înalt Prea Sfinţitul Antonie Plămădeală, care nu şi-a creat niciodată distanţă între sine şi suferinţă, ci şi-a asumat-o şi a plătit cu ani de viaţă implicarea. Dar nu!

"Pe Marin Sorescu l-am văzut de multe ori. Era mic de statură, dar avea o vorbă care-l punea imediat în valoare. Mi-aduc aminte de dânsul ca de unul care avea mereu în gând să vorbească cu oamenii numai în versuri. Şi spunea, spunea ceva, şi-apoi deodată făcea un sfârşit neaşteptat, care rezuma totul şi îi întorcea parcă vorbirea într-un sens anume gândit de el, parcă anume pregătit să-i înmulţească cuvântul, să îl limpezească şi să spună totul dintr-o dată, ca pe neaşteptate, într-un final de vers născut parcă din întâmplare. Era parcă gândit dinainte, în aşa fel încât, când îl citeai, ţi se părea exact ceea ce trebuia să fie, exact ceea ce trebuia să spună. Era sensul tuturor cuvintelor spuse până atunci. Nu greşesc dacă spun că era un mare maestru al cuvântului. Mintea lui părea să fie pusă în slujba cuvântului. De altfel, aşa mi-a părut întotdeauna. Că e un mare maestru al cuvântului. Îl priveam întotdeauna cu mirare şi mă întrebam, mereu, oare cum e mintea lui, în care se joacă cuvintele cum s-ar juca ceva ui­mitor, dar bine stăpânit de el? Ştia acest lucru cu mare precizie şi cu mare ta­lent. Cuvintele erau parcă nişte minuni care aşteptau să fie puse în rânduială de dânsul, şi o făcea întotdeauna cu mare măiestrie."

Ca natură creatoare înnăscută, Sorescu reuşeşte să transforme şi experienţele de viaţă, şi experienţele de lectură, şi experienţele propriilor eşecuri anterioare, în materie lirică. El îşi ia mereu, faţă de obiectul atenţiei sale, acea distanţă de la care obiectul să se vadă în toată expresivitatea lui, nu neapărat exactă până la urâţenie. Democraţia limbajului sorescian seamănă cu poziţia acelui astronaut care l-a însoţit pe primul zburător ce a pus piciorul pe Lună, dar el n-a pus piciorul pe Lună, rămânând la acea semidistanţă, la care întâlnirea dintre om şi Lună să se vadă suficient de corect, dar şi suficient de legendar. Sorescu nu pune niciodată piciorul pe Lună, dar astfel reuşeşte să fie, dintre noi toţi, cel care ştie cel mai bine cum e relieful Lunii, fără a pierde întru totul dreptul la lumina Lunii.

În multe poezii ale lui Sorescu, rândurile care le compun par mai de grabă titluri ale unor alte poezii, ascunse. Sa­cerdotul cu gura arsă nu dezvăluie tot ce ştie. El face numai sumarul misterelor. Nu intră în amănunte, pentru că dă impresia că nu are cu cine. El priveşte lucrurile mari ale lumii, fenomenele şi marginile civilizaţiei, în poezia lui vitală, de-a lungul tuturor anilor existenţei. El începe să observe fiinţele mici şi lucrurile mărunte din preajma ultimei sale răsuflări. În poezia letală, Sorescu dă aceeaşi impresie de scris egal, de emoţie egală, de confesiune esenţială egală.

Parcă toate poeziile lui Sorescu ar fi fost scrise într-o singură, uriaşă noapte înstelată şi depozitate pe titluri, în ca­lendare, ca să nu se blocheze în amonte dicţionarele.
Va urma

×
Subiecte în articol: carte de memorii