x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (65)

Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (65)

de Adrian Păunescu    |    24 Oct 2010   •   00:00
Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (65)
Sursa foto: Arhiva personală Adrian Păunescu/

Aveam 23-24 de ani când am plecat în prima delegaţie scriitoricească peste hotare. Uniunea Scriitorilor din România făcea schimburi de delegaţii cu Uniu­nea Scriitorilor sovietici. Aveam de mers la Moscova, Leningrad, Tbilisi, Erevan. Delegaţia era formată din Miron Radu Paraschivescu, Camil Baltazar, Cornel Regman şi A.P. Am plecat din Bucureşti cu trenul şi nu ne-am simţit deloc rău beneficiind de vagoanele de dormit ale serviciului de căi ferate moscovite. Ceea ce ştiam din copilărie cu privire la eforturile care s-au făcut şi se fac pentru crearea cât mai multor incompatibilităţi, între România de dincoace de Prut şi cea de dincolo de Prut, mi s-a confirmat dureros şi plastic la intrarea în

Basarabia, unde se circula pe linii ferate mai largi, după model rusesc.
În toată zona vagoanelor de dormit era o şefă care arăta foarte bine. Cu ea, de-a lungul nopţii, mi-am mai potolit dorul de compatibilitate. Un ciudat amor pe furiş, în cabina ei, m-a apro­piat mult de condiţia femeii sovietice. Şeful de­legaţiei noastre, Miron Radu Paras­chi­vescu, cu care împărţeam cele două paturi ale cuşetei, râzând, a declarat că mă va turna la conducerea Uniunii Scriitorilor, în calitatea lui de responsabil al delegaţiei. Fireşte, n-a făcut-o. Dar din când în când mă îmboldea să dau nişte amănunte din aventura surprinzătoare la care participasem. Nici acum nu le-aş putea da pentru că totul era tulbure, încă de la începutul poveştii.

Adevărata aventură a perioadei res­pective am trăit-o, însă, de la coborârea pe peronul moscovit. M.R.P. şi-a intrat în rolul de om special. N-avea chef de formalismele care dominau întâlnirile internaţionale de felul aceleia la care participam şi noi. Cred că ne-a întâm­pinat un secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS, Markov. M.R.P. nu l-a lăsat să insiste în formule diplomatice. I-a cerut, până să ajungem la maşini, o întâlnire cu nişte scriitori disidenţi, repudiaţi de regimul sovietic. Dar nu i-a cerut-o ca pe o excepţie de la conduita generală, ci ca pe ceva firesc, de care beneficiază orice doritor de dialog. „Dragă, i-a zis Miron, când crezi că ne poţi aranja o întâlnire cu Danil şi Si­neavski? Ia să vezi dumneata ce program au ei, ca să ne putem acomoda programele".

Markov părea să nici nu fi auzit ceea ce îi spusese Miron. Şi-a continuat discursul general de amabilă primire a oaspeţilor. Traducătorul, Kiril Kovalgi, de altfel un poet remarcabil el însuşi, trecea prin toate aceste probe de duş scoţian, când rece, când cald, la care îl obliga situaţia de intermediar bilingv. M.R.P. nu s-a lăsat şi a cerut oficialului literar sovietic să ia măsuri să ajungem de urgenţă în satul lui Maiakovski. Nu­mai că satul era în Gruzia, ceea ce făcea oa­recum dificilă încercarea oricât de bi­nevoitoare a gazdelor de a rezolva ur­gent cererea oaspetelui.

Lasă că, după două zile de încercări ale gazdelor de a identifica o soluţie, în timp ce ne aflam în programul din capitala sovietică, ni s-a comunicat că e imposibil să ajun­gem în satul lui Maiakovski pentru că tre­­cătoarea din munţi, pe unde ne-ar fi fost drumul, fusese ruptă de nişte ploi vio­lente. De fapt, gazdele aveau un ti­par statornic al vizitelor şi M.R.P., proba­bil în cunoştinţă de cauză, n-avea chef să i se supună.

Nu trecuse prea mult timp de la apariţia scandaloasă în tot lagărul so­cia­list a Declaraţiei româneşti de ieşire de sub tutela sovietică şi de proclamare a unei anumite independenţe în raporturile cu cele două mari capitale aflate în polemică, Moscova şi Beijing. Fireşte, ca să nu uităm cine suntem, am fost cazaţi la Hotelul Beijing. şi, pentru ca să nu întrerupem comunicarea noastră cu lumea exterioară, am fost repartizaţi câ­te doi în cameră, să mai şi vorbim. Eu am nimerit, bineînţeles cu M.R.P. Ma­rele poet era convins că suntem ur­mă­riţi şi ascultaţi şi, de aceea, înainte de a întreprinde o acţiune sau alta, el îmi spu­nea cu vehemenţă ce are de gând să fa­că.

Avea un comportament de comunist decepţionat care are multe re­pro­şuri de făcut farului de unde pornise pri­ma lumină bolşevică. Uneori, le vorbea din micul nostru apartament de ho­tel ca un tată care-şi ceartă copiii pen­tru tot felul de prostii pe care le fă­cuseră aceştia.

„Bine, dragă, voi nu vă daţi seama că mer­geţi spre dezastru? Ce este in­con­ş­tien­­ţa aceasta? De ce nu colaboraţi cu Fran­ţa, să vă dea nişte specialişti în eco­no­mie şi să vă puneţi pe picioare, că alt­­fel totul e în zadar? Dragii mei to­va­­răşi din conducerea sovietică, treziţi-vă! Eu nici n-aş fi făcut atâta drum dacă n-aş fi fost sigur că veţi înţelege mesajul meu. Puneţi capăt polemicilor cu chi­nezii! Deschideţi Uniunea către Occident şi mai ales către Franţa, vă spun eu! Anglia nu v-ar putea ajuta. Germania trebuie să se ajute întâi pe ea. Nu vă ba­zaţi pe America, ea vrea supremaţie, ca şi voi. Ce puteţi voi face, zicea M.R.P. plim­bându-se prin odaie şi dialogând cu pe­reţii, ce puteţi voi face cu tehnologii­le voastre învechite? Nici Stalin, ascultaţi vorba mea, n-ar fi realizat mare lu­cru, dacă nu introducea tehnologii noi. Dra­gă, uite, acum ies din hotel şi vin pâ­nă la voi. Trebuie să vă conving. Dacă nu mă înţelegeţi, sunteţi pierduţi. Eu am mizat pe voi. Trebuie să mă asc­ul­taţi".

Era un discurs incredibil pe care vechiul ilegalist comunist Miron Radu Paraschivescu din România îl adresa unei Uniuni Sovietice prea mari pentru el. Dar ce spunea M.R.P. atunci avea să se confirme, în toţi anii care au urmat. Într-adevăr, Miron vedea salva­rea comunismului sovietic în adoptarea de tehnologii noi. Reproşuri ideologice sau politice nu-şi permitea să facă pentru că probabil, nici nu le simţea ca atare. Şi, după ce termina ceea ce credea el că este transmisie în direct, îmi fă­cea semn să ieşim şi să vedem efec­tele. În fie­care colţ al coridoarelor de la fiecare etaj se afla o mică recepţie, cu o re­cep­ţi­o­neră atentă la tot ce se întâmpla în stân­ga şi dreapta ei.

Când M.R.P. ie­şea din cameră, fata de la recepţie în­cepea să se agite şi reacţionau, parcă la co­manda ei, tot felul de oameni ai ho­telului care se trezeau că au treburi în zo­nă. În acest fel, când am ajuns jos, ne-au în­tâmpinat doi oficiali ai Uniunii Scrii­torilor. Ei ţineau, probabil, loc de li­deri ai în­tregii conducerii sovietice şi ve­niseră să ne comunice fleacuri, dar nu pu­teau să nu vină, din moment ce M.R.P. pre­zen­ta asemenea simptome de ciu­dă­ţe­nie politică. Erau trepte ierar­hice multe până la liderii invocaţi de poe­tul român, chiar dacă felul cum li se adre­sa el acelor conducători era plin de emoţie şi grijă. Dar, în acel sistem, de ie­rarhii îngheţate, până şi mila eventuală faţă de cei de sus este ofensatoare.

Ei se află dincolo de bine şi de rău. N-au ne­voie de grijă, de milă, de dragoste, de com­pasiune. Poate şi din această de­cep­ţie a lui M.R.P., că nu i se primeşte proba de grijă şi solidaritate, el a pregătit cu în­dârjire extraordinara ieşire în public de la Sala Lujniki, unde a dat pur şi simplu un pumn în nas aroganţei noilor ţari.

(Va urma)

×
Subiecte în articol: carte de memorii