Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (66)

Trebuie să fi fost amuzantă pentru cei care urmăreau viaţa plină de imprevizibil din camera pe care o împărţeam cu M.R.P. Ne vizitau tot felul de necunoscuţi care vorbeau româneşte, nepăsători parcă la consecinţele posibile pentru temeritatea lor de a ne contacta. M.R.P. avea chiar îndoieli în legătură cu unii dintre ei. Măi, eu cred că ăştia sunt trimişi. Discursurile poetului de la Văleni continuau să tulbure pereţii încăperii de la Hotelul Beijing, unde fu­seserăm cazaţi.

În afară de problemele comunismului mondial, pe care Miron le considera propriile lui probleme intime, sărind pur şi simplu să-l sprijine ca să nu se prăbuşească şi oferindu-i soluţia colaborării cu Franţa, de parcă de­pindea de el, pe comunistul decep­ţionat care era îl frământa în acei ani chestiunea disidenţilor şi a comportamentului so­cietăţii comuniste faţă de disidenţi. Nu era nici o poză în felul cum M.R.P. se interesa de cei care nu se lăsau absorbiţi de vuietul majoritar. El însuşi se considera, probabil, disident şi din această perspectivă îşi căuta egalii.

Discursurile patetice pe care le rostea în camera de hotel, cu gândul că vor ajunge la liderii sovietici, erau fermecătoare şi perfect logice. Nu ataca decât aluziv sistemul. Considera interdicţiile, persecuţiile regimului faţă de disidenţi ca pe nişte negări ale sistemului. N-ar fi putut înţelege în ruptul capului că generozitatea unor lideri care s-ar fi grăbit să scoată din puşcărie un opoziţionist ar fi fost repede anulată de voinţa anonimă a sistemului. În orice caz, cu această poftă de arţag, montat să contrarieze şi să pună sub semnul întrebării soliditatea unor acţiuni împotriva disidenţilor, a intrat M.R.P. în Sala Sporturilor Lujniki, unde 13.000 de oameni sovietici veniseră să se bucure de o şezătoare literară a poeţilor din ţările socialiste, adunaţi pe o scenă uriaşă împreună cu poeţi din republicile sovietice.

Atunci i-am văzut pentru prima oară pe Bella Ahmadulina, pe Andrei Vosnesenski, pe Robert Rojdezvenski, pe Ina Kaşejeva şi pe atâţia alţii ale căror nume mi s-au şters din memorie. În genere, cei aflaţi pe scenă primeau pe rând cuvântul, mergeau la microfon şi, înainte de a-şi rosti poezia, mulţumeau gazdelor, salutau Uniunea Sovietică. Aşa au stat lucrurile, până într-un punct şi cu M.R.P. El ne căuta din ochi pe noi, membrii delegaţiei române, când a fost chemat la microfon, a surâs într-un fel enigmatic, de parcă pregătea o farsă, şi a spart toate convenţiile formale prin senzaţionalul său discurs, pe care Kiril Kovalgi avea misiunea de a-l traduce. Deşi sunt mulţi ani de atunci, ideile de bază şi ticurile verbale ale marelui poet român mi-au rămas în memorie.

Pentru orice societate umană este importantă atitudinea faţă de libertatea cuvântului. Există ţări care şi-au făcut din libertatea cuvântului o religie. De altfel, aici, în această mare ţară a lumii, Lenin a ştiut să spună creaţiei un cuvânt magic, cuvântul prosto! Adică liber. Este atitudinea omului inteligent faţă de orice barieră care opreşte creaţia. Aceasta e singura atitudine civilizată, acceptabilă la această oră a veacului: prosto! Adică liber.

Am auzit că în ţara în care s-a rostit această formulă magică, de învăţătorul acestei ţări, există astăzi oameni care suferă pentru ideile lor, oameni care şi-au pierdut nu numai libertatea cu­vântului, dar şi libertatea propriu-zisă. Mă adresez tovarăşilor din conducerea sovietică şi îi rog să adopte de urgenţă atitudinea lui Lenin, să le spună celor care au alte păreri decât părerea oficială: Prosto! Liber!

Traducătorul chinuit al acestei scandaloase luări de poziţie, Kiril Kovalgi, transpirase tot şi se uita în jur, aşteptând o soluţie, un semn de salvare. În sală, ciudat, apăruse un început de vuiet. Nu era o reacţie violentă, dar ameninţa să devină reacţie violentă faţă de provocările pe care le arunca M.R.P. conducerii sovietice şi regimului ca atare.
Toate închisorile trebuie deschise şi poeţii trebuie întâmpinaţi prin gestul moral de ridicare a barierei şi de pri­mi­re a lor cu salutul leninist: Prosto! Liber!

S-a creat o situaţie tulbure în Sala Lujniki. Aplauze furtunoase se suprapuneau cu un fel de muget al ne­mulţumirii. Moderatorul şezătorii, acelaşi poet oficial Markov, a dat cuvântul unui poet din Ungaria, pe care l-a prezentat ca pe o personalitate a poeziei care n-a venit aici la Moscova să ne înveţe politică. Şi poetul de la Budapesta şi-a început cuvântul cu un vers de o tristă banalitate: Milaia Rusia Haraşaia! În acest timp, diverşi poeţi de pe scena de la Lujniki se apropiau de M.R.P., îl felicitau şi îi cereau textul discursului. Ecoul abia începuse să se întoarcă la M.R.P. Au fost însă şi reacţii de sens contrar. Delegaţia română s-a făcut ne­văzută, am rămas eu cu Miron şi ne-a acompaniat poetul şi regizorul Emil Loteanu, basarabean trăitor la Moscova.

Atât de scandalos a fost totul, încât când am ieşit din sală ne-am trezit fără maşina cu care fusesem aduşi la şe­ză­toare. Loteanu ne-a invitat la Casa Scriitorilor, unde, la mese izolate, îşi petreceau noaptea poeţii boemi ai Rusiei. Am gustat şi noi ceva şi ne-am gră­bit să plecăm. Ajunsese acolo şi Ina Ka­şejeva, o tânără poetă din Gruzia, pe care într-un exces de entuziasm am dus-o în braţe până la Hotelul Beijing. M-a surprins temperatura scăzută a unor părţi ale organismului ei care în mod normal ar fi trebuit să fie cele mai fierbinţi. Se poate spune că în acei ani femeia rusă era condamnată să suporte frigul şi umezeala şi să-şi lase neprotejată zona cea mai sensibilă. La atingerile mele lacome de dincolo de uşa care despărţea camera de zi de dormitor, Ina a fost incapabilă să reacţioneze. Băuse votcă.

Dar mai presus decât oboseala o pătrunsese frigul. Apucasem să citesc două poezii de-ale ei şi îmi plăcuseră. Dar pe cât de pline de vitalitate erau textele, pe atât de îngheţată era poeta. Am stat ce am stat cu ea şi am ieşit la M.R.P. şi la Lo­teanu care, dincolo de uşă, îşi povesteau vieţile.

Ce zici, măi Andruşka, de ce a făcut prietenul tău Miron?, m-a întrebat Miron. Ai văzut ce perplexitate am stârnit? Eu nu am spus decât lucruri normale, cu care ei trebuie să se obişnuiască. Ei, ce zici, dragă Loteanu, e posibil să mai închidem oameni pentru ideile lor? Loteanu îl fixa cu nişte ochi pătrunzători de om care trebuia să nu vorbească despre lucruri care l-ar fi putut incrimina în faţa au­to­ri­tăţilor locului unde trăia. Nu se poate, Andruşka. Nu se poate, cineva trebuia să le spună aceste adevăruri. Mi-am luat libertatea de a le spune eu, pentru că am fost un mare iubitor de Uniunea Sovie­ti­că. Vedeam în ea libertatea lumii şi constat că tocmai libertatea e cenzurată aici, în ţara pe care o consideram ţara li­bertăţii. Asta nu înseamnă, dragul meu, că n-aş avea chef să cerem azil politic în URSS, a izbucnit în hohote de râs M.R.P.

(Va urma)