Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (70)

De prin anul 1966, am fost lângă Fănuş, lângă Băieşu, lângă Coman Şova, la nou înfiinţata publicaţie studenţească „Amfiteatru”, pe care Nicolae Ceauşescu, cu generozitate a înfiinţat-o la U.A.S.R., ulterior, U.A.S.C.R. Redactor-şef era Băieşu. În redacţie mai lucrau oameni de vârsta mea sau puţin mai bătrâni: Dinu Kivu, Costin Miereanu şi Ileana Bratu. Ar fi greu să mai găsesc în amintire un loc atât de cald al fraternităţii, cum era cel din Strada Brezoianu, unde îndrăzneam tot felul de lucruri, cum ar fi un articol violent de apărare a studentului Constantin Vaeni, pe care-l nedreptăţise profesorul său, Iulian Mihu, care îl lăsase repetent. Gestul a fost conside­rat obraznic de autorităţile de partid. Dar la vârful Uniunii Studenţeşti se găsea un om de o remarcabilă conduită umană, Mircea Angelescu, viitorul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal. Şi prietenul meu. El reuşea să tempereze toate elanurile negative ale conducerii de partid şi să nici să nu ne dea afară de la revistă, şi nici să ne sancţioneze pentru actele de curaj pe care le săvârşeam.

Furtuna redacţiei era, fireşte, Fănuş Neagu. Echilibrul redacţiei era omul minunat, poetul şi dramaturgul Coman Şova, cel care mi-a spus, după doi ani de prietenie, că dacă vreau să fie ceea ce merit să fiu în societatea românească, trebuie să încetez să mă mai bag în toate, să fac dreptăţi mici. „Păstrează-te la distanţă de bârfele şi conflictele mărunte, dragul meu Adrian”, mi-a şoptit el, trecând amândoi prin faţa Ateneului Român. E unul dintre sfaturile prieteneşti de care am ţinut seama, cât am putut. Băieşu avea toată încrederea în Şova. În ziua de salariu, îl convoca pe acesta la mijlocul zilei la redacţie şi puneau în plicuri suma cuvenită fiecăruia dintre membrii redacţiei. Eu aveam atunci un salariu lunar de 680 de lei. Într-o zi, lui Fănuş i-a venit să treacă pe la redacţie şi i-a prins asupra salariilor. Ţin minte că Băieşu striga la Şova: „Bătrâne, închide banii în fişet, că ni-i ia animalul ăsta de Fănuş. Sau înghite-i, fă ceva!” Fireşte, Fănuş doar ameninţa.

De pe la 5-6, aproape în fiecare zi, în redacţia „Amfiteatru” era o atmosferă de club tradiţional, cu fum mult şi cu gălăgie din care nu se înţelegea nimic. Şi hai să zicem că, totul ar fi fost îm­părţit în cele trei camere ale redacţiei. Nu. Toţi ne înghesuiam la Băieşu în birou, până când venea omul cu acce­leratorul, trăgându-şi geanta mare cât jumătate din trupşorul lui, şi, aşezându-se timid în scaunul de redactor-şef. Ba îşi mai cerea şi iertare că ne deranjează. O convorbire cu regizorul Radu Penciulescu a rămas memorabilă: „Alo, domnul Penciulescu!”, a zis Băieşu, aplecându-se din ce în ce mai mult sub masă, striga Băieşu, să nu-l invadeze gălăgia noastră. „Domnul Penciulescu, domnul Penciulescu, ce se întâmplă? Nu se aude? Nu, nu vorbesc din gară. Nu. Sunt la mine în birou. Alo, dar ies în bulevard şi vă sun de la un telefon public, că vreau să vă spun neapărat ceva”. Fănuş îl domina pe Băieşu, cum ne domina pe toţi, prin sufletul lui mare, prin vocea lui mare, prin felul direct în care punea pro­blemele.

În schimb, Băieşu cârtea împotriva lui ori de câte ori i se ivea ocazia. De exemplu, ulterior, când eu eram la Flacăra şi mă mai ascultau şefii din administraţie, m-am pomenit cu Fănuş şi cu Băieşu sunându-mi la uşă. Gâjâit şi grăbit, Fănuş i-a spus Elenei, femeia cu care eram atunci: „Pune-mi repede trei pahare cu vin, în biblioteca de dincolo, în trei rafturi, că nu mă lasă Steluţa să beau!”. După ce a executat prima lectură, Fănuş a simţit că îi e foame. „Da, băi, fiară, să mâncăm ceva. Tu nu înţelegi? Ce fel de gazdă eşti tu?” Prietenul meu îmi făcea reproşuri de parcă vizita ar fi fost anunţată demult, mai mult decât atât nu era o vizită, ci era răspuns la o invitaţie, şi aveam  nesimţirea să nu pun pe masă bucatele de bună gazdă. „Mi-a cerut ministrul Leu de la Agricultură o carte cu autograf!” „De ce nu i-o dai?” „Păi, nu a mea, a ta: Ia să mi-o dai, fiară!”

M-a însoţit la frigider şi a început să mă înjure, văzând că există unele alimente acolo: „Şi te făceai că nu înţelegi, oltean zgârcit ce eşti. Scoate, mă, şi dă încoa, până mă întorc eu din bibliotecă, unde am văzut o copertă care m-a atras!”. Băieşu nu s-a mai putut abţine şi mi-a şoptit: „Nu-i mai da, mă, să mănânce că nu-i e foame. Numai că vrea să-ţi facă pagubă, tu nu-l ştii, că şi el e apucat. Nu ştiu dacă ţi-am povestit că am fost la Paris, pentru un meci de fotbal al naţionalei, şi ne-am nimerit în acelaşi hotel cu echipa de rugby a Australiei. Ştii, mă, ce-a făcut acest animal? N-ai cum să ştii. A dat de băut whisky la toată echipa australiană, cu rezerve cu tot, înţelegi, erau vreo 30, că au trezit şi maseurii, aşa ceva nu mai întâlniseră. Fănuş, zor nevoie să le bage ălora în cap ce fel de ţară e România. Dar uite-l şi când vine la un prieten, ce hotărât e să-ţi golească frigiderul. E larg la suflet când dă, e larg la suflet când primeşte”. Între timp, Fănuş apă­ruse şi bănuia  mica bârfă a lui Băieşu.

Ca tânăr redactor la „Amfiteatru” eu am trăit multă vreme în iluzia că trebuie să-mi fac datoria, mai ales că nici Fănuş nu ezita să citească prozele studenţilor doritori de a fi publicaţi. Dar eu veneam zilnic la redacţie şi, uneori, mult mai devreme decât cei trei şefi ai mei: Fănuş, Băieşu, Şova. (A se observa ce mult ş e în toate aceste sonorităţi!). La un momenet dat, Guţă şi Fane m-au invitat la o discuţie de principiu în cabinetul redactorului-şef, înainte de a se aglomera redacţia cu oameni de toate felurile. Vorbeau întretăiat. Glumeau şi mi se adresau şi serios: „Măi, Adriane, ce cauţi tu mă la redacţie devreme în fiecare zi? Ia mărturiseşte tu aici în faţa conducerii de partid şi de stat. Ce urmăreşti tu? Băi, tu nu cumva vrei să faci carieră, adică să dea telefon tovarăşa Doina Smârcea sau chiar tovarăşul Mircea Anglescu şi să ceară pe unul dintre noi, iar tu să spui calm: nu e nici Băieşu, nu e nici Fănuş, nu e nici Şova, su­gerând că noi nu prea lucrăm pe aici, pe la locul de muncă, şi, în subsidiar, să se înţeleagă că luăm banii degeaba. Nu cumva asta doreşti? Că, bineînţeles, după ce că tovarăşii respectivi se satură să ne tot caute şi să nu ne găsească, tu o să răspunzi la întrebarea lor legitim: Dar cine e acolo? Tu o să răspunzi: Cine să fie? Harnicul de Păunescu.

Aşa că, de azi înainte îţi interzicem să mai apari la redacţie înaintea noastră, a tuturor. Gata. Vacanţa ta s-a terminat. De acum încolo, cu părere de rău, te anunţăm că nu mai ai voie la atâta hărnicie”. Nu mi-a fost uşor să devin comod, mai ales că reuşisem să cunosc oameni talentaţi, în perioada zilei în care nu era atâta fum şi nu se făcea atâta gălăgie. Unul dintre cei pe care i-am lansat se numea Daniel Turcea, avea scânteie de geniu, dar a murit tânăr şi neînţeles. Un alt tânăr cu talent de prozator se numea Adrian Năstase. Era student la Drept. Era rigid şi, dacă n-ar fi urmat spargerea „Amfiteatrului”, Adrian Năstase ar fi putut fi un mare nume al tinerei proze româneşti, mai cu seamă că, de el se ocupa un om de bun simţ şi de bun gust, regretatul poet şi ziarist, Adrian Dohotaru. Nu mai ştiu dacă Fănuş apucase să citească vreo proză a lui Năstase. Cu siguranţă însă valorile veneau către noi. Fănuş le atrăgea, şi el, prin legenda sa.

(Va urma)