Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (4)

(continuare)

Noica: Domnule Păunescu, v-a plăcut să vă bateţi cu sectoristul, dar eu v-aş ve­dea mai degrabă luptându-vă cu eternitatea.

9 august 1986, Păltiniş, la Constantin Noica, împreună cu Adrian Păunescu

De la răul bine aşezat de Dumne­zeu până la femei şi bastarzi, Constantin Noica se lansează într-un recital de fraze memorabile. Bine dispus, încadrat de oameni care îl ascultă cu admiraţie, filosoful se simte mai tânăr în atmosfera de seminar lejer, creată de grupul cu care a venit Adrian Păunescu în ca­mera din cabana de la Păltiniş. Cu voce mai energică, mai înaltă decât până atunci, filosoful continuă să vorbească în pilde:

– Cele mai puternice societăţi, care îşi respectă statutul, sunt cele de hoţi. Dar nu durează... Te întrebi dacă răul ăsta nu e bine aşezat de Dumnezeu. Monstruozităţile sunt un argument al lui Dumnezeu, că există. Teologia a fost zguduită de problema predestinaţilor. Bogomilismul, catarii, toţi introduc răul necesar. Cum de ar fi putut crea Dumnezeul perfect ceva imperfect?

***

– N-am avut privilegiul şi plăcerea, până acum, să vină la mine o femeie şi să-mi spună: „Nu-mi pasă de nimic, de ma­riaj sau de altceva, vreau un copil ne­legitim cu dumneata”. Toţi marii re­nas­centişti au fost bastarzi. Până şi Leonardo.

***

– Aţi vorbit frumos despre mine, dom­nule Adrian Păunescu. Parcă aş fi mort... Aţi auzit de bocetul pe care i l-au fă­cut femeile lui Harry Brauner, când cre­deau că a murit: „Am aflat de prin ve­cini / Că te-au dus în gard de spini, / Gard de spini, nu gard de flori, / C-ai murit în închisori”.

***

– Ştiţi de sfântul care a stat, în vârful unui par, 20 de ani. Îi duceau mâncare cu prăjina, apă – la fel,  dar eu zic despre chestia asta că nu parul l-a ţinut pe el, ci el pe par, adică el a înălţat, a dat semnificaţie parului, nu parul lui.

***

– Cică erau doi în puşcărie şi se îm­pri­e­teniseră. Când să scape, unul îi spu­ne celuilalt: „Dacă ne vom întâlni pe stra­dă, când o să fim liberi, o să mă je­fu­ieşti?”. Celălalt: „Meseria-i meserie!”.

***

Constantin Noica: La Paris, Mircea Eliade lăsa în vestibul, pe canapea, un portofel cu câteva sute de franci. Îmi zi­cea că îi lasă acolo, pentru ca, dacă vin hoţii să-l prade, să ia acel portofel şi să vadă că ăsta e semnul respectului său pentru ei.

Adrian Păunescu: Aşa este. Eliade avea o frică specială şi o morală specială faţă de hoţi. Când pleca să scrie, seara (odaia lui de lucru din Chicago era în altă clădire decât dormitorul), îşi lua haina sa de lucru şi îşi punea, în cele două buzunare de pe piept, hârtii de 5 şi 10 dolari. Când îl întrebam de ce o face, îmi spunea: „Domnule, dacă vin ăia cu drogurile, narcomanii, vrei să mă omoare? Le dau ăştia şi scap de ei”. Eram, deci, la Chicago, în 1970-1971, tot cu Mircea Eliade, pe înserat, şi îmi spunea: „Serile, aici, sunt altfel. Aş vrea să privesc serile europene, la Paris sau oriunde mai aproape de ţară”.

C.N. – Eu mă ridic, trebuie să plec, ştiţi, mă încearcă şi noua seară, am pu­ţină treabă, mai am de discutat cu cineva. Dracul nu piaptănă, biruie! Plec, vârs­ta... Să ştiţi că noi avem ceva ce nu se găseşte pe piaţa noastră – se­ni­nă­tate!

De la sectoristul ca simbol la miliţienii abuzivi

E noapte, dar plecăm spre Sălişte. Îna­inte de a intra în Sibiu – rută obliga­torie – ne opresc doi miliţieni, Mitroi şi Cărăbaş. Duri, cei doi ne întreabă ce e cu noi la ora aia pe şosea. A.P. coboară din ma­şină. Cei doi îl recunosc, dar vor să fie la fel de fermi, deşi, din tonul ceva mai omenesc, se vede că regretă sau măcar se tem că ne-au vorbit urât. A.P., în timp ce urcă în maşină, le spune: Mi-e silă că slujesc aceeaşi limbă pe care o vorbiţi şi voi, abuzivilor! Dacă n-am face noi literatură, voi aţi mugi. Înapoi  în copac!

A.P. n-a putut să-l asculte pe Noica şi să nu se mai bată cu sectoristul, ci doar cu eternitatea, nici măcar în mi­nu­te­le de după încheierea excepţionalei în­­tâlniri de la Păltiniş. Altfel n-ar putea trăi. De multe ori, ne-a spus că îi plac drep­tăţile făcute pe loc, ca în filmele franţuzeşti, cu cavaleri justiţiari, care văd răul, scot sabia sau mănuşa şi lovesc vinovatul imediat. Pentru A.P., nu există răzbunare de lungă durată ori fragmentată, adică să înceapă răzbunarea azi, apoi să se uite la film, să se culce şi să reia răzbunarea mâine dimineaţă, de unde a lăsat-o. Sunt unele fenomene care trebuie să se petreacă dintr-un foc. Scrierea unui roman, construcţia unei case, definitivarea unei invenţii acceptă etapizări. Dar un poem de disperare, răzbunarea unei nedreptăţi, dragostea, în cel mai propriu sens al cuvântului, odată începute, nu lasă loc de repaos. Lui A.P. îi place mult să facă şi să i se facă totul pe loc, pentru că, totdeauna, „Foaie verde, trei spanace, / Ce se-amână, nu se face”. E mândru de acest principiu. Dar îndemnul lui Noica îl urmăreşte. Şi serile cu Noica rămân, de atunci, ca un sfetnic, înaintea oricărei hotărâri, când în faţă se află o cumpănă de drumuri.

(Va urma)