Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

Microbul culturii
Mă întreabă ce limbă străină vreau să studiez la Filologie. Îi răspund că am ales engleza.
Constantin Noica – Engleza e limba proştilor, o vorbesc şi africanii, şi asiaticii. L-am întrebat odată pe un englez ce limbă ar vrea să ştie bine şi mi-a spus, şi el, că engleza. Dumneavoastră, domnule Păunescu, doar desfătaţi tinerii sau îi şi trimiteaţi la cultură? Le-aţi dat microbul culturii?

Adrian Păunescu – La cei mai mulţi, da. Când m-am supărat şi i-am lăsat doar cu muzica, au început să urască muzica.
C.N. – Veneau şi bătrânii la Cenaclu?

A.P. – Vai de mine! Veneau. Şi încă de toate naţionalităţile. La Odorheiu Se­cuiesc, de exemplu, cine altcineva să vină decât ungurii? Le citeam şi documente, dar în cantitate suportabilă, şi era o realizare, măcar dacă plecau de acolo ştiind că în Ardeal a fost un Memorandum. Cum scârţâia unul, îl scoteau ceilalţi din sală, deşi, de obicei, solidarizarea se face împotriva scenei. Dar n-am lăsat niciodată Miliţia să le facă vreun rău acelora care erau scoşi din sală. Legile artei erau unele, iar ale Miliţiei – altele. Dacă greşea cineva în sală, greşea faţă de artă, nu faţă de Miliţie. De aceea, era mai interesantă epica. Asta îi interesa pe oameni la Cenaclu, mai mult chiar ca muzica.
C.N. – Mă gândesc dacă, în afară de cântecele pe care vi le-au reţinut, urma a ceea ce aţi făcut nu se va pierde.

A.P. – Nu, a fost ca o sămânţă. În toată ţara se striga: „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască/ Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”. Erau liberi. Oricine putea urca pe scenă. Dacă avea talent, rămânea.
C.N. – Ceea ce aţi făcut este unic, nu a mai făcut nimeni, şi nici nu se va mai face niciodată. (Filosoful citeşte, din nou, din „Caietele Eminescu”. Îi oferă lui A.P. un teanc de hârtii). Cum spuneaţi dumneavoastră, la Cenaclu, le dăm din mână în mână, ca pe beţivii care erau aduşi pe scenă să dea socoteală. (Ascultăm cântecul „Castelul”).

A.P. – E un cântec, parcă, despre desfiinţarea Cenaclului: „Castel pentru numai o noapte,/ Iluzie care se sparge/.../ Ascundeţi cu toţii castelul,/ Că poate-l refacem vreodată...”.
C.N. – (e pe gânduri, stă cu capul, cu tâmpla în două degete, se uită în jos şi spune) Târziu, când îmbătrâneşti, mu­zica e o amintire. E aşa amăgitoare, încât se pierde orice întâlnire cu realul. Tinerii ascultă altfel. Aş vrea să fiu înmormântat cu „Andante numărul 5”, de Bach. (A.P. lăcrimează, chiar plânge) E bine că aţi reuşit să faceţi din Cenaclu un act de viaţă, şi nu o evadare din viaţă.

A.P. – Nu ştiu cât durează la ei, la cei din public, starea asta. La unii – mult, la alţii – puţin. Le spuneam că ei nu pot ţine loc de artişti, dar că le pot fi un fundal acestora. (Sunetul unei benzi arată publicul de pe un stadion cântând: „Nici nu pot nimic să-ţi spun/ Pe curând sau rămas bun?/ Apăru numai nu,/ La adio tu”)
C.N. – Şi nu ştiau, deci, cântecul?

A.P. – Nu. Totul se învăţa pe loc, pentru că le plăcea. Recitam cu ei „Odă în metru antic”. Îmi închipuiam că eram într-un amfiteatru grecesc. Le era doar teamă să nu plec. Nu aveam cu ce să-i ameninţ. Nu puteau să facă, atunci, nici un rău, pentru că le luam jucăria.
C.N. – Ştiau ce nu învăţaseră niciodată! De-ar avea tăria să păstreze mesajul ăsta, până o să-l reluaţi vreodată! (Iar, comentând enigmele „Ca­ietelor Eminescu”, Noica susţine că e „Trecut-au ani”, şi nu „Trecut-au anii”, care îi sună prea mecanic) În locul unui iamb, devine un anapest. Se  juca în toate felurile, ca să vadă cât rezistă limba: „purta-ne-vom”, sufixe vii şi prefixe vii. „IN” este neproductiv pentru Eminescu. Doar „NE” este productiv: nemurire, neom, netrebnic, nelume. „Dumnezeu, la adiţiunea lumii, a greşit./ Eu sunt un punct în cartea de stiluri...”, notase Eminescu. Apoi, dintr-odată, cuvinte rimate, pentru versuri încă nescrise: „basme, fantasme, protoplasme”. Despre „ochi”, are o pagină teribilă, considerându-i „cei dintâi tâlhari ai trupului”, „ca două mâini fără de trup”.

A.P. – Dar în unele versuri, cum sunt „chipul ei” şi „Kamadeva zeul indic”, apar sonorităţi neplăcute. Cum le-a lăsat aşa?
C.N. – (prefăcându-se că nu aude întrebarea despre ligamentele misterioase, îşi continuă citatele) Printre note istorice şi variante la „Atât de fragedă”, uitaţi ce scrie: „Finit – raport între constant. Mişcare – raport constant între finit şi infinit”; „Toate relele ţării acesteia de la greci se trag”.

Constantin Noica este neras astăzi. Are ochelarii pe nas şi ne reaminteşte că i se împleticeşte limba, după vinul pe care l-a servit. Probabil pentru ca observaţia autocritică să ne-o ia înainte şi să ne arate că este perfect lucid. Vorbeşte tot mai puţin. Prezentările foilor pe care i le dă, din când în când, lui A.P. sunt, şi ele, din ce în ce mai scurte şi mai obosite. Filosoful a ostenit. Are 77 de ani.

C.N. – … Iată o variantă la „Mai departe... mai încet”. Mai departe, alături, soluţii de rime: „Hegel – Negă-l – Renegă-l”, pare că nu se avea destul de bine cu el. Şi alte rime: „Ce e cu li­bertatea... muncă de meditaţiune”. El spune meditaţiune şi noi stăm să ne gândim de 100 de ani care meditaţiune, ce a vrut să spună el, meditaţiune între ce şi ce?

Un sfert de oră mai târziu, după ce l-am condus la cabana sa pe marele nostru oaspete, de încă o seară, pe care l-am întâlnit în localitatea unde trăieşte, A.P. mi-a spus:
„Acum e viu, ni se pare că e normal să îl auzim spunând gândurile sale excepţionale. Să preţuim şansa aceasta. Să nu regretăm că am lăsat să treacă pe lângă noi cuvintele unui geniu, peste un timp – să dea Dumnezeu să fie cât mai târziu –, când se va duce şi el”.

(Va urma)