Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

21 august 1986, Năsăud

La masă, A.P. vorbeşte despre culpabilizarea popoarelor, ca nouă formă de constrângere şi teroare morală: „În România există atâtea legi contradictorii, încât fiecare cetăţean este oricând culpabil. Fiecare încalcă legea, indife­rent ce face. Dacă vrea să o ia înainte există un semn care arată că e interzis accesul. Dacă vrea să o ia înapoi, la dreapta sau la stânga, există semne de interdicţie, care îl opresc. Orice mişcare înseamnă încălcarea legii. Iar, dacă stă pe loc, vine cineva şi îi spune că staţionarea este şi ea interzisă. Culpabilizarea popoarelor e o nouă formă de dominare a oamenilor!”

Evadaţii de la Gherla veniseră la Cenaclul „Flacăra”
Şi, pentru că a venit vorba de vină, de legi şi pedepse, ne amintim, într-o reconstituire colectivă, de spectacolul din 1984, de pe stadionul din Gherla. Cenaclul „Flacăra” susţinea un concert în oraşul renumit în toată ţara şi chiar dincolo de graniţe, pentru închisoarea grea care funcţiona acolo. Se lăsase seara la Gherla. Tribunele erau în plin spectacol propriu, de cântec şi dialog cu scena. Frigul, destul de pătrunzător, era trecut cu vederea de miile de participanţi, încălziţi la flacăra artei şi a li­bertăţii de exprimare, de o seară.

La un moment dat, organizatorii l-au informat pe A.P. despre un lucru deosebit de grav, care abia se întâmplase şi care ar fi putut afecta buna desfăşurare a concertului. Opt deţinuţi periculoşi evadaseră din puşcăria din Gherla, în acea seară, şi anunţaseră, ostentativ, că au intenţia să vină la Cenaclu. Când vestea a ajuns la urechile artiştilor, membri ai Cenaclului „Flacăra”, scena s-a umplut, dintr-odată, cu tot efectivul de cântăreţi. De unde, până în acea clipă, A.P. trebuia, în fiecare seară, să-i culeagă pe unii artişti ba de la bufetul organizat în spatele scenei (fără nici un strop de băuturi alcoolice!), unde fumau, ba de prin cabine, unde mai fugeau, să nu ia parte chiar la toate momentele spectacolului, ba de pe coridoare (când era cazul), la Gherla, vestea că au evadat opt puşcăriaşi periculoşi, care ameninţă să vină la spectacol, i-a adunat pe toţi artiştii la lumina reflectoarelor, într-un entuziasm proaspăt, neaşteptat.

Fiecare membru al Cenaclului îşi găsise, la repezeală, pe scenă, ceva de făcut. Se acordau cu mare atenţie chi­tări, se mergea la microfoanele aşezate pentru vocile de fundal, într-un entuziasm pe care respectivii artişti nu-l mai manifestaseră, poate, de la debut. Toţi respectau, în fine, neîmpinşi de la spate, principiile generoase de participare totală a membrilor ansamblului nostru la spectacol, ca la un tot unitar. Şi, repet, toate, de la spaima că evadaţii puteau fi pe aproape. Spectacolul continua, deci, mai fierbinte decât se putea bănui.

După doar câteva minute, printre biletele care veneau, cu zecile, din tri­bune, A.P. a primit unul, scris pe o foaie amărâtă şi mototolită, care semăna cu ambalajul unui pachet ieftin de ţigări, întors pe dos. L-a citit, s-a schimbat la faţă, apoi a oprit cântecul care se interpreta şi s-a ridicat în picioare, aşezându-şi, ca de obicei, stativul şi microfonul, singur, pentru a spune ceva important. A.P. a povestit, în câteva cuvinte, cum organizatorii au pus în alertă pe toată lumea, anunţând evadarea celor opt. Dar evadaţii, consideraţi periculoşi, deşi nu ştiau că scena fusese pusă în gardă în legătură cu posibila lor prezenţă, au simţit că este firesc să-l anunţe pe conducătorul Cenaclului, în legătură cu faptul că se aflau acolo, în tribune, desigur, camuflaţi sub veşminte care să nu-i deconspire.

În bilet, cei opt au scris: „Dragă Adrian Păunescu, spuneţi-le să nu ne caute, pentru că suntem aici, în stadion. Am ieşit pentru că aţi venit cu Cenaclul la noi şi suntem opt mari iubitori ai dumneavoastră şi ai Cenaclului. Nimeni să nu se îngrijoreze, nu facem nici un rău. Am ieşit numai ca să vedem spectacolul şi mai spuneţi-le că, după spectacol, ne ducem singuri înapoi. Pentru dumneavoastră, ca să ştiţi, suntem îmbrăcaţi în Gărzi Patriotice, altfel nu reuşeam. Vă iubim şi aşteptăm să vă vedem iarăşi, dar să nu mai fim înăuntru şi să venim liberi la Cenaclu. Lumină, Luptă, Libertate!”

Cei opt puşcăriaşi riscaseră totul în seara aceea de toamnă a anului 1984. Şi viaţa, şi buna comportare din penitenciar, doar din nevoia de cultură, de muzică, de poezie şi de puţină libertate, adică de Cenaclul „Flacăra”. S-a cântat, în acel spectacol absolut extraordinar, prin bizareria şi frumuseţea lui, de câteva ori, piesa lui A.P., pusă pe muzică de Octavian Bud, „Niciodată”: „...Dezmoşteniţii-şi caută o cale, / Nenorociţii trec cu paşii grei, / Nu ne putem închide-n cabinete, / Făcând mereu abstracţie de ei. /... / Şi, dacă toate cântecele noastre / Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot, / Noi, pentru cei săraci şi fără şanse, / Suntem mereu datori să facem tot. /... / Măcar atât din toate să rămână, / Din tot ce-am pătimit la focul mic, / Un vers, o spovedanie, un cântec, / De partea celor care n-au nimic. /... / Niciodată, niciodată, / Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.”

De fapt, atitudinea lui A.P. faţă de cei aflaţi dincolo de gratii (şi care, lăsând la o parte vina, reală sau născocită, pentru care erau încarceraţi, trăiau şi trăiesc drama de a nu fi liberi) am observat-o, cu asupra de măsură, la toate spectacolele pe care le-am susţinut cu Cenaclul „Flacăra” pe stadionul din Aiud. Celebrul penitenciar din Aiud nu se află la prea mare distanţă de stadion. Nu a existat concert, în localitatea ardeleană, în care Adrian Păunescu să nu fi solicitat, special, echipei tehnice de la sonorizare, să îndrepte o boxă cu difuzoare spre zidurile puşcăriei, pentru cei aflaţi în celule. Şi nu numai sunetul spectacolului le era trimis celor închişi, ci şi cuvinte care să le potolească du­rerea, în măsura în care arta poate micşora o suferinţă.

(Nota Autorului: mulţi ani mai târ­ziu, în 1995, am aflat că, printre cei ce au ascultat Cenaclul „Flacăra”, din celula de la Aiud, s-a aflat şi Dumitru Iuga, cel ce avea să devină cunoscutul lider sindical din Televiziunea Română şi care i-a făcut această mărturisire lui A.P.)

Prieteni contra curentului
Suntem pentru prima dată în casa prietenilor noştri Gavril şi Ana Vaida din Năsăud, părinţii Leliei, fetiţa care a devenit cunoscută pe scena Cenaclului „Flacăra”, pentru vocea ei deosebită, vârsta fragedă la care a debutat. Soţii Vaida nu au uitat şansa primită de Lelia şi, acum, când mulţi prieteni l-au părăsit pe A.P., au ieşit contra curentului şi i-au propus lui A.P. prietenia lor concretă. Nu venim singuri la Năsăud. Ne însoţesc ceilalţi prieteni vechi, foarte buni, a căror casă ne-a fost mereu deschisă, inclusiv în vara trecută, după eliminarea lui A.P. din viaţa publică, Ion şi Ana Haşigan, din Săliştea Sibiului, şi fiica lor Sorina. Ca de obicei, întârziem mult la plecare, aşa că ajungem noaptea la Năsăud. Oprim de câteva ori prin oraşul întunecat, căutând strada Coşbuc numărul 68.

O echipă de pisici solide ne întâmpină pe garduri şi în curtea familiei Vaida. Nea Haşigan se bucurase pe drum că, în fine, va scăpa de mâţele de la Săliştea, pe care Sorina le adună mereu în gospodărie (pe una a botezat-o Heroina). Descărcarea bagajelor îmi revine, în special, mie. E şi firesc, A.P. a condus foarte mult. Mama doamnei Vaida tocmai a făcut o criză de ficat şi a fost necesar ca domnul Vaida (toţi îl strigă Vişu)
s-o ducă la spital. Fiul familiei, Nae, este (sau vrea să pară) un dur. Are 15 ani şi îmi povesteşte despre internarea bunicii, fără să trădeze cel mai mic semn de îngrijorare. (Va urma)