x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

de Andrei Paunescu    |    25 Feb 2011   •   19:15
Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
153762-untitled-1.jpg21 august 1986, Năsăud
Prezumţia de vinovăţie
Pe şoselele ţării, am întâlnit, nu de puţine ori, chiar în vara aceasta, nişte aşa-zise anchete de circulaţie. Grupuri de oameni în albastru opresc automobilele şi pun, fără nici o reţinere, întrebări indiscrete şoferilor: de unde vin, încotro merg, cine sunt cei din maşină, care este scopul călătoriei. Dacă întrebările ar fi de natură tehnică, dacă ar viza starea de sănătate a şoferului sau faptul că omul de la volan ar da semne că a comis o ilegalitate, totul ar fi legal şi, până într-un punct, firesc. Dar de unde şi până unde chestionarul ad-hoc, fără mandat, obligatoriu, care li se impune participanţilor la trafic?

Tocmai asta îl intrigă pe A.P., care este şi şofer, nu numai tată de familie. Posibilitatea celor care reprezintă autoritatea statului pe drumurile pu­blice, de a se introduce în viaţa oamenilor, fără nici un temei legal, ci doar prin teama pe care o inspiră un om în uniformă, reprezentant al unui stat autoritar, cetăţenilor de rând. Circulaţia e mare, se formează o adevărată coadă de maşini, care stau şi aşteaptă, până ce filtrul organizat de Miliţie lasă, una câte una, maşinile să treacă mai departe. Ne vine şi nouă rândul. A.P., spre deosebire de alţi şoferi, nu sare din maşină, cu actele în mână, pregătit să răspundă la orice întrebări. Dimpotrivă, deschide doar geamul. Miliţianul îl recunoaşte, deşi A.P. are barbă, şi întreabă: "De unde veniţi şi unde mergeţi?".
A.P.: "Nu e problema dumitale de unde venim şi unde mergem noi!"
Miliţianul (care crede că nu s-a înţeles întrebarea): "V-am întrebat de unde veniţi şi unde mergeţi".
A.P. (calm, spre surprinderea noastră): "Consideraţi că nici nu ne-aţi întrebat, pentru că nu vă spunem de unde venim şi unde mergem. E treaba noastră".
Miliţianul: "E o anchetă de circulaţie şi vă rog să-mi răspundeţi la întrebare".
A.P.: "Nu e nici o anchetă de circulaţie şi nu răspund la nici o întrebare".
Miliţianul: "Ba este, suntem trimişi de Inspectoratul Judeţean".
A.P.: "Sunteţi trimişi ilegal. Îmi puteţi arăta mandatul"?
Miliţianul: "Păi, n-avem mandat, nu e nevoie de aşa ceva".
A.P.: "Ba e nevoie, numai că v-aţi obişnuit să călcaţi Constituţia cu seninătate".
Miliţianul: "Tovarăşul Păunescu, nu ne puneţi în situaţii, care înţelegeţi dumneavoastră ce poate să ni se întâmple la toţi nouă tuturor".
A.P. (deja, puţin iritat): "Ar fi mai bine ca, înainte să ieşiţi în stradă, să puneţi mâna pe o carte de gramatică. Aia de clasa a V-a e foarte bună. Chiar eşcepţională (pronunţă deliberat deformat). Sunt acolo multe reguli de bază ale limbii române".
De maşina noastră se apropie şeful echipajului, care vede că sergentul major întârzie foarte mult cu noi.
Ofiţerul: "Tovarăşu’..."
A.P.: "Nici un tovarăşu’, n-am stabilit că suntem tovarăşi. Iar ceea ce faceţi aici este, cum i-am zis şi subordonatului dumneavoastră, o ilegalitate".
Din spatele nostru, şoferii maşinilor care stau la coadă încep să strige la noi, văzând că A.P. nu se supune aşa-zisei anchete: "Haideţi odată, spuneţi-le ce vor şi să mergem"!
De-abia acum, A.P. iese din maşină şi le strigă celor nemulţumiţi: "Sunteţi nişte laşi! Şi din cauza atitudinii de acest fel s-a ajuns unde s-a ajuns în  ţară. Din cauza fricii şi a lipsei de demnitate. Adică, în loc să mă apăraţi, când descopăr o ilegalitate, mă grăbiţi să particip, cu indiferenţă, la un abuz!"

Nu ştiu dacă felul aproape dur în care le vorbeşte tata celor câţiva şoferi îi şi convinge că are dreptate în tota­litate. Şi asta nu pentru că oamenilor din jurul nostru nu le-ar plăcea să trăiască fără teama că pot fi, oricând, opriţi şi controlaţi de orice miliţian, mai mult sau mai puţin îndreptăţit să-i oprească, mai mult sau mai puţin agramat. Dar eu cred că mulţi dintre noi, în special cei foarte tineri, născuţi în ultimele două-trei decenii, nici nu mai concep o asemenea libertate a individului, care să pună în prim-plan legea, şi nu arbitrariul. Adică principiul fundamental al dreptului, prezumţia de nevinovăţie. Şi mie mi s-a părut cam exage­rat când A.P. n-a răspuns imediat mili­ţienilor, dar, gândindu-mă puţin, mi-am dat seama că are dreptate. Abuzul sporeşte o dată cu obedienţa.

Îmi aduc aminte de clasa a VII-a, când învăţam "Constituţia". Mi se părea că, teoretic, toate libertăţile, toate drepturile sunt impecabil precizate în legea fundamentală şi mă miram de ce, în realitate, nu se şi pun în practică măcar dreptul la întrunire, dreptul la inviolabilitatea poştei şi a convorbirilor telefonice, dreptul la petiţie, dreptul la opinie şi la informaţie. Mă mir şi acum, după ce văd că a ajuns un lucru aproape bizar, dacă nu chiar vecin cu fără­delegea, să faci apel la legalitate şi să invoci drepturi fundamentale, înscrise în Constituţia aflată în vigoare.

Când plecăm mai departe şi maşinile din spatele nostru ne urmează, fără a mai răspunde la ancheta abuzivă, aşa-zis de circulaţie, mă uit prin geamul din spate şi văd figura pe jumătate bucuroasă, pe jumătate speriată a şoferilor de care am mai vorbit, încântaţi că şi-au putut continua – ce mi­nune! – drumul, deşi nu comiseseră nici o încălcare a legii. Pe drum, cântăm o piesă scrisă de tata cântăreţului Victor Socaciu, acum vreo şase ani, "Con­diţia umană": "Ce-i grav nu-i răul meu şi nu-i nici răul tău,/ Ci că ne-am învăţat cu acest rău..." Noi, în general, trăitorii acestei perioade, ne-am învăţat atât de mult cu răul, cu interdicţiile şi cu suspiciunea, care ne pândesc la orice colţ, încât starea normală ni se pare o adevărată fericire. Şi e adevărat că mai mare fericire nu poate fi decât starea normală. Dar asta nu înseamnă să considerăm răul ca pe o realitate firească.


23 august 1986, Năsăud
Cu ocazia zilei de 23 august, trăiască 1 Decembrie       
Miezul nopţii de 22 spre 23 august ne găseşte în maşină. Uitându-se la ceas, să nu scape clipa trecerii către ziua oficială, considerată oficial a fi marea sărbătoare naţională a României, A.P. ne spune: "Cu ocazia zilei de 23 august, trăiască 1 Decembrie!".

Cenaclu clandestin
Casa şefului culegătorilor de fructe din zona Năsăud nu e o vilă, cum spun zvonurile pline de invidie, ci un adevărat palat. Scări exterioare, de lemn, terase şi câteva pasarele, iar, în interior – confort absolut şi tehnică audio-video de cel mai înalt nivel. Suntem invitaţi la masă. Cred că ar trebui pusă o placă, undeva, în casa acestor oameni, care să amintească un eveniment cu adevărat deosebit: A.P. a băut astăzi 20 de grame de ţuică. Cu siguranţă, nu ar fi făcut-o nici astăzi dacă mirosul respectivei băuturi nu ar fi semănat, în mod ciudat, cu al celebrei licori "Wilhelmina", foarte scumpă în toată lumea, şi care s-a regăsit, aici, la Năsăud, în aroma unei ţuici de pară autohtone.

Cum noi, la mese, nu bem şi, de mâncat, mâncăm destul de reţinut, pentru că toţi ne oferă ce au mai bun (prin excelenţă, alimente greu dige­rabile), iar noi suntem mari amatori de crudităţi, legume şi fructe, ne răzbunăm prin cântec. Iau chitara, să ne mai treacă dorul de Cenaclu. A.P. se supără în doza obişnuită pe mine, pentru că uit o strofă din cântecul nostru, scris astă-iarnă, "Vai, ce mic oraş". Cântă toţi cei prezenţi, cântă şi A.P.: "Într-o zi, poate ne vom iubi,/ Poate ne vom iubi într-o bună zi,/ Dar nu-i loc, noi nu avem noroc,/ Noi n-avem noroc în nici un loc,// Parcuri nu-s, stelele-s toate sus,/ Stelele-s toate sus şi parcuri nu-s,/ În curând, ne vom iubi în gând,/ Ne vom iubi în gând, foarte curând.// Vai, ce mic oraş,/ Unde să faci câţiva paşi?" A.P. consideră că refrenul ("Vai, ce mic oraş,/ Unde să faci câţiva paşi?") nu este încă terminat. I-ar plăcea să fie şi versurile "Vai, ce mic oraş,/ Cu dependinţe comune". Dar încă n-am găsit eu metoda optimă de frazare pentru acest vers atipic poeziei. Cântăm şi din Bacovia: "Mai bine singuratic şi uitat/ Pierdut să te retragi nepăsător/ În ţara asta plină de humor/ Mai bine singuratic şi uitat", pe aceeaşi melodie, pe care am compus-o astă-iarnă, la o repetiţie a trupei Totuşi, la Teatrul Foarte Mic, unde mă aflam împreună cu colegii mei, basi­stul de mare talent, dar cam năzdrăvan, Marian Ionescu, fost la trupa Timpuri Noi, şi toboşarul Nicolae Dinescu, venit din străfundurile hard rock-ului românesc, pe care l-a slujit, de-a lungul anilor, la trupele Iris, Voltaj, Icar, Incognito şi Harap Alb.
(Va urma)

×