Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Budila. Un sat la 18 kilometri de Braşov. Aici sintagma "Să trăiţi bine!" este tradusă ca un îndemn la supravieţuire. E locul unde sărăcia merge în curul gol pe stradă. Se afundă, pînă la glezne, în noroiul de pe uliţele mărginaşe.
ROMĂNIA, LA EXTREME
Eterna şi fascinanta Românie. Ruptă în cur, cu burta suptă de foame, se plimbă într-un Q7 şi-şi numără terenurile. Oameni bogaţi şi oameni săraci. Aici unu’şi întinde caviarul pe feliuţă, dincolo altul taie mămăliga cu aţa. Aici copiii fac masaj de la 4 ani, "să se dezvolte armonios", dincolo cară cu spatele sacii de fier vechi, ca să aibă mălai pentru mămăligă. Aceeaşi ţară. Acelaşi aer. Plămîni diferiţi. Începem de astăzi un serial de reportaje din care veţi putea vedea România la extreme.
BUDILA ● Satul unde sărăcia merge în curul gol pe stradă
Budila. Bodola. Aş vrea să-l văd pe preşedintele Băsescu făcînd o baie de mulţime aici. Mi-aş dori să aibă curajul să intre în casa unde copiii mici adorm plîngînd de foame, pentru că sora cea mare nu mai are haine de pus pe foc, să termine de fiert fasolea. Aş vrea să-l aud pe preşedintele tuturor românilor vorbindu-le celor patru copii care stau singuri, îngrămădiţi într-un pat, acoperiţi de-o pătură şi de mizerie, cu o juma’ de pîine în faţă. Budila. Bodola. Şi aici tot România e…
E locul unde sărăcia merge în curul gol pe stradă. Se afundă, pînă la glezne, în noroiul de pe uliţele mărginaşe, se clatină pe lîngă gardurile ştirbe şi neterminate, cu porţi căzute într-o rînă. Pe scîndurile putrezite sînt rufe puse la uscat. Alături, case din paiantă, văruite în verde şi-n roz, cu pereţii cariaţi de ploi. Deschizi poarta şi în fundul curţilor, unde nu creşte nimic, vezi cerul prăbuşit la pămînt. Plouă mărunt de azi dimineaţă, şi copiii se întorc de la şcoală, înşiraţi pe uliţă, cu ghiozdanele prinse-n spate, cu mîinile în buzunare şi capul vîrît între umeri, stoici şi fără nici un chef. Vin de niciunde şi se duc spre niciunde. Acasă.
Copiii au cizme de gumă şi haine second-hand. În buza acoperişului, ca un mărgăritar pe tichia caselor de paiantă, ligheane cu Digi TV. Simbolul României care moare, dar nu se predă nici de-a naibii. "Sînteţi de-ai lui Lazăr?", ne întreabă un om mai în vîrstă. Cine-i Lazăr. "Cu sectele astea care umblă. Că vin mulţi, fac poze la case, zic că-s pentru ajutoare, şi ţiganii tot flămînzi rămîn. Or lua ei banii..." "Aveţi mai multe religii aici?" "Ortodocşi, penticostali şi iovişti (n.r. – martorii lui Iehova)." Nea Victor nu vrea să fie fotografiat, zice că-i e ruşine de foştii lui colegi de muncă de la "Steagu Roşu". "Să mă vadă la gazetă: «Uite, Victor e amărît». Ce să zic, după 37 de ani de muncă, de făcut naveta în fiecare zi 3 km pe jos pînă la gară, am o pensie de aproape 7 milioane şi 800.000 de lei. Omu’ care munceşte are! Da’ acuma unde să mai muncească?", se întreabă el retoric.
PENTHOUSE "3 ÎN 1". Uite, bărbatu’ lu’ Elena Marşavela cică munceşte în Braşov, "adună fer". Ea stă acasă cu copiii, are 27 de ani, trei fete şi un băiat. Şi-o casă de 10 metri pătraţi, într-o cămăruţă "3 în 1" care serveşte ca living, bucătărie şi dormitor. De spălat se spală la albie, iar nevoile – "ce-s alea nevoi?", mă întreabă senină Marşavela –, necesităţile adică, şi le fac "îndărăt, în spate, că e grădina mare". Marşavela are preş la intrarea în casă, două paturi pline de boarfe şi pereţii proaspăt văruiţi în roz. Ţipă varul de optimism. Pe dreapta, cum intri, e soba de gătit cu lemne la care Marşavela tocmai a executat o ciorbă într-o oală de 10 litri. Pe capacul bidonului uriaş pentru apă sînt un cuţit şi cartoful încă întreg. Lîngă – bufetul plin cu farfurii murdare şi, într-un colţ, o juma’ de pîine cu miezul dezvelit, alb şi moale.
E săracă Marşavela. Nu ştie nici să scrie. Dar pe copii i-a dat la şcoală. Pe patul de lîngă uşă sînt un manual de geografie, un vocabular, un copil cu suzetă. Rebeca. Are 4 ani şi ochii femeii din Afganistan care a apărut pe coperta de la National Geografic. Pe Rebeca n-o s-o facă nimeni celebră. Nu-i din Afganistan, iar tristeţea "made in Romania" nu interesează. Pe pieptul rochiţei, fetiţa are doi iepuraşi murdari. Stă în vîrful patului, sub o pătură, de parcă ar zace de boală. Nici o jucărie în cameră. Deasupra ei, pe poliţa geamului, o sticlă de oţet, o cană fără toartă, alte farfurii cu resturi de mîncare. "Noi sîntem bine, tot mai avem, se încurajează singură Marşavela. E alocaţia, 1.400.000 de lei, mai avem şi ajutorul – 2.000.000, mai face datorie «la privat». Să vedeţi dincolo ce e..." Există şi dincolo?
PATRU SUFLETE. În spatele curţii, "îndărăt", cum ar zice Marşavela, e o casă cît un hambar cu un simulacru de acoperiş. Un triunghi prin care se vede cerul ca-n castelele din cărţi de joc. Cele două ferestre sînt acoperite cu celofane, sparte în mai multe locuri. Uşa de la intrare, la înălţimea omului, are o gaură cît pumnul, pe post de vizor. Deschidem, intrăm. Ne facem cruce. Nu trebuie să baţi drumul pînă-n Afganistan... Pe-un vîrf de pat stau patru copii, strînşi unul într-altul, înveliţi cu o pătură. Cel mai mic are în jur de 1 an. Pe plită fierbe o oală din care iese abur gros. Dar nu-i nimic înăuntru care să le astîmpere foamea, doar apă, să încălzească odaia. Lemnul din sobă e verde, arde greu. Cei trei iezi rîd şi se ascund sub pătură. Cel mic se uită-n gol, cu o privire resemnată. Dă din suzetă şi plasticul se umple de mucii care-i intră în gură. Are mînuţele umflate şi roşii, iar lîngă el duhneşte. "A făcut caca", se bucură iezii şi rîd de sub pătură. Căcăciosul are pătura lui, separată, una cu dungi roşii.Cu totul, sînt opt suflete într-o cameră ai cărei pereţi au fost recent albaştri, mai înainte galben-verzui şi la început de culoarea chirpicilor. Istoria lor e vizibilă, stă în zgîrieturile şi găurile din ei. În spatele copiilor e o plapumă, odată roşie, scorojită de mizerie şi făcută sul. Un radio cas, cu cuţitul înfipt în el pe post de antenă, bagă din greu manele.
Sînt două paturi în cameră. Părinţii-s în pădure, după lemne pentru foc. Între patul lor, învelit cu o cuvertură, şi cel în care stau copiii e o valiză uriaşă, murdară de noroi. Şi-un sac de rafie, plin cu haine. Într-un colţ, un ghiozdan de şcoală. Copiii au pe pătură, în faţa lor, o pîine ruptă. Albul miezului e impudic de curat. Lîngă el, copilul cu obrajii scorojiţi de lacrimi trage mecanic din suzetă, uitîndu-se în gol. Cînd plecăm, fraţii lui ies şi ne strigă prin găurile din celofanul pus la fereastră. Rămîn în urmă...
FASOLEA. "Cea mai mare dorinţă a mea e să fiu mare, să fac o şcoală, să fiu servitoare. Să fac prăjituri, adică... D’asta, măi, bucătăreasă. Apăi, pînă ajung mai durează." Ganea Ana Maria are 16 ani şi trei surori în grijă: pe Doiniţa (12 ani), Elena (4 ani) şi Carmen (2 ani). A terminat doar cinci clase, apoi... "M-a scos mama, să stau cu ăştia micii. Io am mai vrut la şcoală, da’..." Zice cu juma’ de gură, nici ea nu ştie. Unde să înveţe, în cămăruţa în care, în locul becului, arde, într-o cană prinsă de grindă, lumînarea?
Părinţii sînt azi la Braşov, "adună hîrtii şi butoaie şi vin cu cîte o sută-două de mii seara". În casa lor e pămînt pe jos şi celofan în uşă. Dar e curat. Au feţe de pernă albe şi pături spălate pe paturi. Sînt trei, pentru opt oameni... "Cum dormiţi?" "De-a pîinea. Unu’ lîngă altu’, pe lat", îmi explică fata rîzînd. Nu toată lumea doarme "de-a pîinea"? Surorile cele mici sînt în fundul gol.
"N-am cu ce să le mai schimb, pantalonii’s uzi şi nu am cu ce face focul. Nici fasolea n-am terminat-o, să le dau să mănînce. Am băgat io în sobă o cizmă, o pereche de blugi, da’ tot nu s-a fiert." În timp ce vorbeşte, ea şi Doiniţa le leagănă pe cele mici, care adorm plîngînd. Laptele cu pîine nu ţine de foame. "Aştept acu’ să vină tata cu mama, să aducă lemne." "De unde lemne?" "Păi, duc o pungă de pîine uscată la oamenii care au animale şi primesc la schimb un lemn-două..." Astea-s socotelile vieţii la Budila. Bodola, pe ungureşte. Sat unde 60% din populaţie e de etnie romă. N-are importanţă. Am văzut ţigani lipiţi pămîntului, ca ei, ş-am văzut şi ţigani bogaţi. Foarte bogaţi. Etnia nu e o condiţie necesară şi suficientă pentru sărăcie. Rebeca, Denisa, Ionuţ, Elena, Ana Maria, Doiniţa, Carmen, Elena şi ceilalţi asemeni lor din Budila sînt doar nişte copii. Atît.
Muncesc...
Conform datelor de la primărie, Budila are 3.931 de locuitori. La ultimul recensămînt, doar 13% s-au declarat de etnie romă, deşi "în realitate, susţine secretara primăriei, 59,95% sînt romi". Merg la şcoală cu toţii pînă la vîrsta de 12-14 ani, apoi cei mai mulţi abandonează. La Primăria din Budila sînt depuse 196 de dosare pentru ajutor social. "A scăzut numărul, pentru că s-au angajat, susţine secretara. 60% dintre ei muncescla salubrizare, la canale, femeile fac curat pe la scările de bloc..."
OM BOGAT...
"Săracu’ e născut pentru aşa ceva"
SÎNPETRU ● Dacă ai cu ce, cu cine şi de unde, poţi!Budila e la 18 km de Braşov, înspre est. Sînpetru e la nord de Braşov, la 5 km distanţă. Satele nu-s departe unul de celălalt. Geografic.În realitate, distanţa e ca de la cer la pămînt.
La Sînpetru, în satul unde casele au preţ de Capitală, un bărbat de 82 de ani îmi dezleagă misterul sărăciei. "Săracu’ e născut pentru aşa ceva. Nu ştie să se gospodărească, n-are iniţiativă. Nouă ne rămîne din pensie. E şi meritul soţiei, i-am dat banii şi ea i-a chivernisit..."
MOŞTENIREA. Inache Ion e născut şi crescut în Sînpetru. De profesie tehnician agricultor, o viaţă întreagă s-a ocupat de gospodărie şi a crescut animale. "Vaci, porci, oi, păsări, cu astea puteai să faci cîştig tot timpul anului. Apoi, la sfîrşit de an, sfecla de zahăr, cartofii, cicoarea aduceau bani mulţi. Azi... Numa’ păsări mai cresc oamenii. Copiii noştri merg la alimentară şi cumpără, apoi se plîng că nu au bani", îi căinează bătrînul. "Bine, nici guvernul nu sprijină destul agricultura", le găseşte tot el o scuză. "Realitatea e că nimeni nu mai vrea să muncească pămîntul." Adică, dacă dai la sapă ai? Numa’ dacă faci asta peste vreo comoară îngropată, ar crede cei mai mulţi. "Poţi să răzbaţi în viaţă numa’ prin muncă, e de părere bătrînul. Dacă ştii şi eşti echilibrat. Dacă însă combini alcoolul cu munca, s-a terminat! Noi... Am băut, ne-am şi distrat, dar n-am abuzat." De alături, soţia îl priveşte lung, întrebător. "Cînd eram tînăr... Acum beau lapte." Femeia rîde. Sînt căsătoriţi de 60 de ani. Au două case şi două fete. "Una s-a prăpădit la 50 şi ceva de ani. Cu boala asta modernă." "Cancer?" "Cancer, da..." Bătrîna oftează. Cealaltă fată e ieşită la pensie. Are un băiat care şi-a deschis un atelier de croitorie chiar aici, în sat. Şi casele? "Una a fost moştenită de la părinţi, cealaltă cumpărată de la un sas care a plecat în Germania. Am vîndut pămînt şi-am luat-o. C-aşa-i în ziua de azi, dacă n-ai pămînt să vinzi, nu-ţi poţi face. Ş-ăla care cumpără pămîntul, tot pentru case îl ia."
Casele din Sînpetru sînt zdravene. Cele bătrîneşti arată falnic, cu pereţii groşi şi tavanele înalte, cu curţi mari şi garduri pînă-n acoperiş. Cele construite acum sînt mai colorate şi mai dezvelite, cu etaj şi mansardă, cu balcoane şi pereţii exteriori zugrăviţi în galben, verde pal sau roşu aprins.
"Pe vremuri îi zicea Sfîntu Petru. Acum îi zice Sîn... Asta a fost o comună de saşi, îmi explică bătrînul. Din ’40 au tot plecat, şi-n locul lor au venit străinii. Înainte de ’40 ne cunoşteam tot satul. Acuma nu ne mai ştim vecinii. Colonizaţii au ajuns la a 2-a, a 3-a generaţie."
HOTELUL. Viorica Bielmann, patroana hotelului din sat, e din categoria "colonizaţilor". De loc e din Bistriţa, a venit aici acum 12 ani. Apoi s-a căsătorit cu un neamţ din Stuttgart. Spune că a început afacerea cu hotelul cumpărînd case. Trei. În care a investit cu totul, prin 2003, vreo 150.000 de mărci. Erau una lîngă cealaltă, iar ea, care lucrase în turism şi avea experienţă în domeniu, le-a modificat, le-a reamenajat şi-n 2004 a fost gata hotelul. Are trei stele, sală de conferinţe şi sală de fitness (amenajate într-un fost grajd), două saune, minipiscină cu jacuzzi în incinta sălii de fitness, piscină exterioară, teren de tenis. O terasă de vară şi o grădină cu gazon şi flori de 7.000 metri pătraţi. "99% din turiştii care vin la noi sînt nemţi de la firmele care şi-au deschis filiale în România." Merge afacerea? "Merge. Dar devii rob, nu mai ai libere, nu mai ai week-end-uri."
Ne plimbăm prin curtea interioară. Dintr-o gheată uriaşă din gips răsare un pitic de grădină. Fratele mezin al celor din reclama la credite... "Orice, orice? Şi o greblă uriaşă de cleştar?" Piticul e mut ca o lebădă. Pe un catarg improvizat flutură steagul României şi cel al Uniunii Europene. În zare se întinde dealul Lempeş. Patroana hotelului începe să ne povestească, necăjită, de turiştii care vin aici şi pleacă avînd rucsacurile pline cu "Adonis Florae", o floare pe cale de dispariţie. Zice că primarul ar trebui să facă un efort, să pună nişte panouri cu avertismente, "plantă ocrotită prin lege, amenzi de la... pînă la... ". Mi-e milă de "Adonis Florae", dar nu-mi dau lacrimile. Nu-mi iese din minte privirea matură a copiilor flămînzi din Budila. "Cum sînt oamenii aici?" "Şi buni, şi răi. Sînt elveţieni, nemţi care şi-au cumpărat case, le-au renovat, au afaceri."
GĂINA CU OUĂ TARI. Marius Marinescu este unul dintre cei care au tot încercat afaceri. "Am o fermă ca a lui Adrian Năstase şi-o să dau acum faliment", ne întîmpină el, făcînd haz de necaz. Pe masa din living – şi livingul e de vreo şase ori casa Marşavelei – sînt vreo 30 de cofrage cu ouă, obolul găinilor ameninţate cu lichidarea. "De ce faliment?" "Sistemul din România te termină încet... Am avut două hale de găini ouătoare. A venit aviara, am pierdut o maşină." "S-a gripat?" "Nu, dom’le, 10.000 de euro am pierdut, echivalentul unei maşini."
Pînă să numere ouă, a încercat să facă şi altele. A avut cu ce, lucrase în ONT Braşov. A avut experienţă adică. "Am făcut de toate în viaţă, mi-am luat combină, am fost cu ea pe cîmp, la 40 de grade, am avut restaurant, două vile în Predeal... Din 2000 încoace, lucrurile merg din ce în ce mai prost. N-are lumea bani. Dacă nu are 3.000 de lei, să cumpere un ou!" Dar găinile ouă corespunzător normelor UE? Rîde. "Sînt spălate, căcate, au duş, filtru sanitar... Altfel nu se poate acum!"
Povesteşte că s-a însurat tîrziu şi a dus-o bine. Şi înainte, şi după căsătorie. "Pînă la 30 de ani, mărturiseşte el, ce-i aia stres, ce înseamnă să n-ai..." Acum? "Filozofia mea de viaţă e următoarea: dacă ai ajuns să ai un venit de 2.500 de euro pe lună, n-are rost să te mai agiţi, că nu duci nimic cu tine din viaţă." Nu-şi doreşte bogatul din ce în ce mai mult? "Nu că-mi doresc... Muncesc. Cîrcă! Io de 10 ani n-am făcut un concediu." Îşi asumă de bunăvoie aceste sacrificii, deşi tot el spune că "viaţa mea nu s-a condus niciodată după bani. Cel mai de preţ lucru pe care mi l-a dat Dumnezeu sînt copiii". Are doi băieţi pe care i-a înscris la şcoală în Braşov. Îi duce şi-i aduce zilnic de la ore. Îi duce şi-i aduce de la antrenamentele de la fotbal. "Cînd aveau 4 ani am
angajat pe cineva profesionist să le facă masaj, ca să li se dezvolte corpul armonios." Copiii învaţă la o şcoală bună de oraş, dar respiră aer de ţară. Se joacă în curte şi înoată în piscina de lîngă casă. Piscină la ţară? "Ştiţi ce mi-am dorit eu? Ce-am visat? Să am şi o piscină în curte, cum vedeam în «Dallas» (n.r. – serialul). Ş-acuma copiii mei fac baie în piscină!"Colonizarea
Primarul din Sînpetru, Rusu Ion, spune că la recensămîntul din 2001 au ieşit la socoteală 3.447 de locuitori. Din care 396 de etnie romă. Cu cei care şi-au construit case aici, dar nu au buletin de Sînpetru, localitatea ar număra vreo 5.000 de suflete. Unul dintre ele e de cetăţean elveţian, o femeie căsătorită cu un român. Era să fie şi-un chinez, "şi-a făcut casă aici, dar a vîndut-o apoi". Are Sînpetru şi săraci? "În 2000, spune primarul, aveam 50 şi ceva de dosare pentru ajutorul social. Acum mai sînt doar 4. La restul le-am căutat de muncă şi i-am obligat să înveţe să se descurce singuri."Nu rataţi!
Citiţi mîine despre elevii din Dumbrăviţa şi Bîrna. Primii merg la "after-school", ceilalţi, after-school, merg la muncă.
MODEL OCCIDENTAL ● Cea mai prosperă localitate din Satu Mare dă luxul pe trăinicie
Foieni – cei mai bogaţi dintre sătmăreni
La Foieni, Satu Mare, bogăţia nu se măsoară în maşini scumpe sau vile fiţoase. Oamenilor le place să spună că averea le stă în sapă, dar e numai o figură de stil. Pămîntul e lucrat în întregime în asociaţii, cu utilaje moderne. Peste 250 de oameni din localitate muncesc la fabrica de mobilă tapiţată, iar un investitor francez, atras de rodnicia pămîntului, visează ca la anul să culeagă primele afine de Foieni.
VÎRSTA SĂRĂCIEI ● Boldenii au adunat în viaţă doar ani şi nevoi
Bolda – satul azil
Bătrînii din cea mai săracă localitate sătmăreană trăiesc la fel ca strămoşii lor de acum 100 de ani. Dacă n-ar fi curentul electric, ai zice că timpul a prins într-o buclă cele 80 de suflete risipite printre casele pustii. Cel mai tînăr boldean are 64 de ani.
ZONA METROPOLITANĂ ● Bogaţii răsar precum ciupercile după ploaie
Lupu-şi schimbă blana-n Vale
Despre omul bogat se zice că e ca iepurele, sare unde vrea. Se mai zice că bogăţia îl strică pe om, dar astea-s doar proverbe din bătrîni cînd vine vorba să trăieşti bine, aşa cum trăiesc cei de la Valea Lupului. Aproape de Iaşi, la o aruncătură de băţ, legat ombilical de mamă, lupul din vale se bucură de cea mai stufoasă blană.
IAŞI 2008 ● Sărăcia nu e un viciu, e un adevăr
Glodenii Gîndului, săraci lipiţi pămîntului
A fi sărac este adesea un mod de viaţă, în care unii sînt încătuşaţi încă de la naştere. Glodenii Gîndului, un toponim. Sintagma prăbuşirii, simţită pe viu, la faţa locului. 30 de kilometri despart lumea "civilizată" a Iaşiului de satul oprit în timpul lui Ştefan cel Mare. "Vai ce gloduri sînt aici, că nici cu gîndul nu te duce", zicea domnul Moldovei, şi aşa i-a rămas: Glodenii Gîndului. Sărăcia nu e un viciu, e un adevăr.
ATRACŢIE ● Zilnic, băieţi şi fete vin de la 25 de kilometri în acest sat să înveţe condusul tractorului
Toate drumurile duc la Ilia
Aici nu sînt case opulente vopsite în roz sau verde şi nici maşini luxoase. Bogăţia satului stă mai degrabă în confortul pe care îl oferă locuitorilor săi, care au apă curentă şi canalizare, cablu tv şi internet, un liceu, magazine de toate felurile şi chiar un loc unde bărbaţii se pot distra sîmbătă seară.
PUSTIU ● Departe de medic şi de şcoală, oamenii au părăsit rînd pe rînd satul
Zi de pîine, la Almăşel
Dacă te naşti departe de oraş sau chiar de centrul de comună, şansele tale de reuşită în viaţă sînt mai mici. Aşa stau lucrurile şi cu Almăşel, sat din comuna Zam, Hunedoara, unde cei 20 de locuitori îşi cumpără pîine numai joi şi îşi primesc veştile şi pensia în aceeaşi zi, o dată pe lună.
