Vizită la Mărţişorul arghezian

Meşter al cuvintelor şi al frumosului, Arghezi, la fel ca legendarul Minos, a transformat în aur tot ceea ce a atins. Casa unde a locuit, numită şi Mărţişor, este mărturia cea mai bună că dragostea şi frumosul nu vor pieri niciodată

Întreb câţiva oameni unde se află casa în care a locuit Arghezi. Mulţi mă îndrumă în direcţii opuse. Alţii îmi spun că “e băgată rău”. Cineva (fără gesturi emfatice) îmi spune că nu ştie unde e, dar sigur trebuie să fie prin preajmă. Observând casele din zonă, devin sceptic însă. Faptul că sunt pe o stradă neasfaltată şi aglomerată, cu case care mai de care dornice să atragă atenţia, prin culori stridente sau alte artificii, mă face să cred că o casă memorială nu poate convieţui cu un asemenea peisaj. La scurt timp însă descopăr (pe o stradă asfaltată, de data aceasta) că există un spaţiu lung, dominat de nişte pomi şi o alee ademenitoare. Nu ştiu de ce m-am gândit la Tezeu al lui Anatole France, unde Centaurul făcuse din labirintul unde era prizonier un loc metaforic, interior, spiritual şi totodată mistic. Poate casele construiesc labirinturi sufleteşti, unde fiecare ungher te inspiră. Sau poate oamenii construiesc case după chipul labirintului lor intern…

CUIBUL FERMECAT. Pe locul unde era Moşia Văcăreştilor, Tudor Arghezi va construi una dintre cele mai frumoase case din zonă, imediat după primul război mondial. Mărţişorul, aşa cum a fost denumit domeniul de pe strada cu acelaşi nume, este un loc idilic, care temperează, prin eleganţa şi parfumul unei alte epoci, agresivitatea arhitecturală a unui oraş cu construcţii noi, rupte de orice rigoare stilistică. Istoria Domeniului Mărţişor începe în anul 1919. Acuzat într-un proces al ziariştilor de colaboraţionism şi trădare faţă de inamic, Arghezi este întemniţat la Văcăreşti. Pentru numai un an însă, fiindcă va fi eliberat printr-un decret al regelui. Detenţia a avut însă şi părţi bune. Cum ochiurile temniţei dădeau către o zonă pe care erau plantaţi vişini, poetul s-a gândit că acolo ar fi un loc tocmai bun pentru o casă. Norocul va face ca mai târziu terenul acela să fie de vânzare, iar Arghezi nu va zăbovi prea mult pe gânduri în a-l cumpăra. Vişinii au contribuit şi ei la alegerea locului, ne-a explicat fiica poetului, pentru că lui îi plăceau aceşti pomi, larg răspândiţi în România şi care, neîndoielnic, au influenţat cultura populară. Rândurile de vişini ce deli­mitează de-o parte şi de alta o lungă alee, pavată cu pietre de însuşi Arghezi, duc la locul cel mai drag poetului. Astfel, “cuibul fermecat” se dezvăluie, “albind prin pomi, din depărtare”, ca o clădire ce vrea să amintească Bucureştiului ce înseamnă faptul că pe lume au fost şi mai sunt poeţi. Elementele rustice, izvor de inspiraţie, decenţă şi bun-gust sunt peste tot. Farfurii tradiţionale încondeiate, căni sau icoane dăinuie în casă, dar interiorul este bine dotat şi cu elemente contemporane poetului. Împătimit ascultător al radioului, Arghezi a fost primul din cartier, povesteşte Mitzura Arghezi, care şi-a achiziţionat un astfel de aparat. Radioul lui făcea ca oamenii să privească în jos, stingheriţi, din cauză că nu înţelegeu de unde vine sunetul. Biroul cu tabachera sau tocurile poetului au rămas îngheţate în timp, ca şi când încă ar aştepta mâna lui să mai urzească o poezie. Pentru că soţia lui Arghezi era bucovineancă, noua casă trebuia să aibă ferestre multe şi mari. Lumina şi verdeaţa erau elemente obligatorii pentru noul cămin.

CU BASTONUL PRIN MAHALA. Cartierul părea pe vremea aceea ca un furnicar, cu case mici, aruncate toate în peisaj. Doar mănăstirea şi închisoarea ieşeau în relief. Seceta care nu se mai termina făcea multe daune, iar neajunsuri erau multe. Dezorganizarea parţială a Bucureştiului participa şi ea la aceste neîmpliniri. Chiar Arghezi se va arăta nemulţumit de canalizările insuficiente şi de iraţionala întindere a Capitalei. Cu toate acestea, nimic nu l-a împiedicat pe poet să construiască un adevărat paradis în acea mahala, pe un teren lăsat cam la voia întâmplării, lipsit de orice influenţă din partea omului. Intrarea dinspre uliţă era de fapt o groapă unde bivolii se scăldau liberi, iar pe teren oile păşteau în voie. Mahalaua, unde erau aruncate căsuţe întortocheate, avea acum un nou reper.

MĂRŢIŞORUL FĂRĂ ADRESĂ. Când străzile au fost trasate oficial pentru prima dată, majoritatea nu aveau nume şi nici măcar porecle. De fapt, multe dintre acestea erau doar cărări care variau în funcţie de anotimpuri. Nici străduţa pe care se întindeau dependinţele Închisorii Văcăreşti nu avea nume. La fel era şi strada poetului. Pentru că obiceiul celor care locuiau în mahala era să pună în fiecare primăvară în pomi şnururi albe cu roşu, Arghezi a cerut ca acea stradă să poarte numele popularului obicei. “La şcoală le spuneam colegilor că merg la Mărţişor, aşa îi rămăsese numele casei şi aşa ne era cel mai drag să îi spunem”, ne povesteşte fiica poetului. De asemenea, toţi din cartier se obişnuiseră să îi spună Mărţişor.

PRIMĂVARA. Anotimpul renaşterii naturii, revenirea la viaţă, era vremea când “femeile nicicând nu sunt mai frumoase”, cu decolteu “gustos” şi “corsetaj transparent”, ne dezvăluie Arghezi în cartea “Cu bastonul prin Bucureşti”. Mahalalele urâte înfloresc o dată cu aceste fete şi femei uimitoare, “de un brun brumăriu”. Fastul unei promenade în centru conţinea o adevărată paletă de exuberanţă. Aceasta pentru că poţi vedea sute de maşini oprindu-se într-o intersecţie tocmai pentru ca o doamnă elegantă să coboare ostentativ dintr-o maşină numai ca să-şi cumpere o cutie de bomboane. De sus, oraşul pare o livadă de oameni care hoinăresc printre sutele de clopotniţe şi turle. Tot primăvara era anotimpul când “negustorii de lacrimi” şi vânzătorii de poezii siropoase exploatau sentimentele cumpărătorilor, vânzând diverse frumuseţi, printre care şi mărţişoare, bineînţeles. Pe lângă acestea, Mitzura Arghezi ne dezvăluie alte trăsături ale Bucureştiului interbelic. Acea perioadă de un maximum entuziasm pentru orice lucru, fie politic, economic sau pur şi simplu personal, era întreţesută cu o societate vie, în care oamenii aveau un simţ moral adânc implantat în suflet. Desaga ţăranilor care veneau în Capitală era plină cu legume şi lapte. Dacă erai “abonat” la lapte sau la un alt produs, omul venea în faţa casei şi îţi lăsa ce trebuia, fără să îţi ceară pe loc banii. Revenea peste o săptămână. Totul se baza pe încredere şi nimeni nu credea că poate fi înşelat. Tot atunci, mersul la biserică era datorie interioară. Sinceritatea simţului religios era soluţia care construise din România o societate cu valori înalte şi solide, ne spune Mitzura Arghezi.

LEGENDA MĂRŢIŞORULUI. Arghezi are o versiune proprie pentru sursa obiceiurilor de mărţişor. Demult, spune el, când mărţişorul avea alte semnificaţii decât cele de astăzi, fetele şi femeile “care ţineau la nevinovăţia obrazului” au observat că pielea feţei lor se pătează din cauza vântului de primăvară. Acest vânt care “împestriţa ploapele, nasul sau bărbia” se numea mărţişor. Trebuia deci un remediu, fie el medical sau magic. Cărturăre­sele care făceau farmece le învăţau pe fetele cu pistrui să-şi pună în jurul gâtului un fir roşu de mătase, iar acest obicei va fi preluat şi de celelalte fete. Şnurul era bun şi pentru vânt, şi pentru deochi, punându-se la gât la “zântâi de mart”.

Testament

Mărţişorul are mai multe dependinţe, iar grădina se întinde pe aproape două hectare. Casa a fost pentru Arghezi ceva cu totul special, aşa cum demonstrează o însemnare a sa din tipografia alăturată clădirii: “Mărţişorul e patria literaturii mele. De acolo au ieşit Cuvintele potrivite şi toate scrierile adunate acuma într-o mulţime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie. Mărţişorul, aşa cum se găseşte după ani şi ani, e opera soţiei mele, Paraschiva Burda, care venind din Bucovina cu toate apucăturile ţărăneşti a căutat să facă din Mărţişor o grădină”.