Vremea bisericilor dăltuite în lemn

Bisericile de lemn din România sunt “produse ale geniului nostru popular”, spunea Lucian Blaga. Mai avem în jur de 1.200 de astfel de monumente construite înainte de anul 1900.

În ce fel de biserici se vor fi rugat strămoşii noştri imediat după încreştinare nu putem şti. Dovezile arheologice sunt puţine şi firave. Dar este de presupus că, dacă locuinţele lor erau făcute din lemn şi lut, acoperite cu şiţă sau alte materiale perisabile, cam din aceleaşi materiale trebuie să le fi fost şi lăcaşurile de rugăciune. S-au scris multe cărţi, s-au făcut ample studii despre aceste monumente. Din arhiva preţioasă de scrieri aflăm că zestrea românească este bogată, pe teritoriul ţării se mai păstrează încă multe biserici de lemn. Construcţii de lemn se găsesc în întreaga Europă, dar noi vrem să credem că ale noastre sunt deosebite, pentru că au acel ceva luat din cultura ţărănească, plămădit cu acea pricepere a omului simplu care durează casă lui Dumnezeu.

VECHIME
“Cele dântâiu biserici ale românilor din Ţara Românească, din Moldova şi din părţile de peste munţi au fost clădite uşor, din lemn. Cu biserici de acestea de lemn s-a făcut toată slujba dumnezeiească satele şi cele câteva, foarte puţine, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea”, scrie Nicolae Iorga în “Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor”. Autorul arată că “tocmai prin veacul al XIV-lea în Ţara Românească, iar în Moldova prin al XV-lea au început a se clădi biserici de zid, şi anume de către domni. Nici boierii chiar n-aveau mijloacele şi priceperea ce trebuiau ca să clădească astfel de clădiri. Tocmai prin veacul al XVI-lea au prins şi aceştia a zidi, dar nu biserici de mir pentru ţărani, ci gropniţe pentru dânşii şi mănăstiri. Numai în cei din urmă trei sute de ani s-a părăsit obiceiul de a întrebuinţa lemn pentru biserici”. Cea mai veche biserică de lemn din ţară se află la Putna, în judeţul Suceava, specialiştii fiind de părere că este din secolul al XIV-lea. Se crede că biserica de lemn a fostei Mănăstiri Lăpuş a fost ridicată în anul 1429. La Corneşti, Maramureş, altarul bisericii de lemn a fost datat ca fiind din secolul al XVI-lea, iar la Breb, tot în Maramureş, turnul bisericii de lemn a fost adus de la o biserică ce fusese construită în 1531. În judeţul Vâlcea, la Mariţa, biserica de lemn are o inscripţie din 1556. Săpăturile arheologice de la Dăbâca au adus la lumină locuinţe de suprafaţă sau gropi de provizii cu pereţi din grinzi de lemn din secolele IX-X. În incinta voievodală din această localitate au fost găsite, pe lângă celelalte urme de locuire, temeliile a două biserici de lemn. Din lucrarea lui Ioan Godea, “Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei)”, aflăm că în punctul numit “Boldigă” din zona amintită s-au descoperit ulterior şi trei biserici suprapuse. Una dintre acestea avea temelia de piatră, iar restul era construit din lemn. Chiar dacă vor fi existat destule lăcaşuri ridicate din lemn, istoricii sunt de părere că invazia tătarilor din 1241 a şters multe dintre ele de pe faţa pământului, aşa că în partea de nord-vest a Transilvaniei, primele însemnări referitoare la bisericile de lemn s-au păstrat abia de la începutul secolului al XIV-lea. Cele mai multe dintre bisericile de lemn existente şi azi în nord-vestul Transilvaniei datează din veacul al XVIII-lea. În Ţara Crişurilor, de cele mai multe ori bisericile au temelie din piatră de râu, pe care este fixată apoi construcţia din lemn. Pereţii se făceau din bârne groase ce se prindeau la capete prin cheotori.

TEHNICI CONSTRUCTIVE
În ţara noastră se mai păstrează încă în jur de 1.200 de biserici de lemn construite înainte de anul 1900. Indiferent de zona în care au fost ridicate, lăcaşurile de cult construite din lemn au câteva trăsături comune: planimetria dreptunghiulară, nava boltită şi acoperişul în patru ape. Diferenţele se găsesc în tehnicile constructive: în cheotori, în căţei, pe stâlpi, din nuiele şi tip bordei. Cel mai întâlnite sunt bisericile de lemn în cheotori, ce se regăsesc în toate regiunile ţării, având caracteristici distincte în arhitectura sacrală de lemn din Europa. În Banat se mai păstrează 12 biserici în căţei, iar în ţinutul Pădurenilor, o biserică ridicată pe stâlpi, într-o tehnică arhaică. O singură biserică de nuiele se mai păstrează în Botoşani şi tot la fel se pare că ar mai exista una în Basarabia. Câteva biserici de paiantă pe stâlpi de lemn cu pereţi împletiţi din nuiele se mai află în Dobrogea. Bisericile de lemn în căţei, pe stâlpi şi din nuiele sunt printre cele mai rare ce se mai păstrează în Europa, şi de aceea au valoare de unicat, de patrimoniu universal. În ceea ce priveşte bisericile-bordei, acestea au dispărut din sudul ţării la începutul secolului trecut.

HOTARUL DINTRE SACRU ŞI PROFAN
Comparate cu gulerele şi mânecile cămăşilor ţărăneşti ale românilor, portalurile bisericilor de lemn din România rămân învăluite în mister. Locuri de trecere fizică în clădirea propiu-zisă a bisericii, acestea reprezintă şi graniţa dintre sacru şi profan, dintre vremelnicia lumii de afară şi nemărginirea timpului din cadrul liturgic. Portalurile bisericilor de lemn din România prezintă o mare varietate de cioplituri, având deosebite simboluri, îndeplinind în acelaşi timp latura decorativă. Unii specialişti au comparat aceste elemente arhitecturale cu portalurile catedralelor gotice.

Elementele definitorii pe care ţăranii români au ştiut să le integreze în spaţiul sacru al bisericilor au fost cel mai adesea forme geomterice, precum rozete, funii, unde de ape, roate, romburi, acestea fiind completate cu elemente figurativ-descriptive: cruci, brazi, flori, animale, păsări, corpuri cereşti, obiecte, figuri umane. Meşterii populari au ştiut întotdeauna ca prin cioplirea în lemnul destinat bisericii să trimită voalat gândul privitorului în planul divin.

 

Poveţe: Postul sfinţeşte

“Postul naşte pe profeţi, întăreşte pe cei puternici. Postul înţelepţeşte pe legiuitori. Postul este bun talisman al sufletului, tovarăş credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţiu pentru atleţii credinţei. Postul îndepărtează ispitele, postul îndeamnă spre evlavie. Postul este tovarăş al înfrânării, creator al castităţii. În timp de război face eroi, iar în timp de pace propovăduieşte liniştea. Pe credincios îl sfinţeşte, iar pe preot îl desăvârşeşte, că nu-i cu putinţă să îndrăznească cineva a săvârşi sfintele slujbe fără să postească; aceasta nu numai în slujba noastră, de acum tainică şi adevărată, ci şi în cea preînchipuitoare care se aducea în legea cea veche”.

 

Îndreptare

“Postul a făcut pe Ilie să vadă privelişte de taină. După ce timp de 40 de zile şi-a curăţit sufletul prin post, a fost învrednicit să vadă pe Domnul în peştera din muntele Horiv, atât cât e cu pu-tinţă unui om să-L vadă. Prin post a dat înapoi văduvei viu copilul şi astfel, prin post, a fost puternic chiar faţă de moarte.

O voce ieşită dintr-o gură care a postit, a închis unui popor nelegiuit cerul trei ani şi şase luni. Şi ca să înmoaie inima neîmblânzită a celor îndărătnici a preferat să sufere şi el ca şi aceea. De aceea, a şi spus: “Viu este Domnul; nu va fi apă pe pământ decât numai atunci când voi spune eu”. Şi a făcut Ilie ca prin foamete întreg poporul să postească, pentru a îndrepta răutatea oamenilor, pricinuită de desfătare şi de viaţă desfrânată”.

 

Firea pietrei

“Prin ce a reuşit Elisei să fie găzduit de sunamiteancă? Prin ce ospăta Elisei pe profeţi? Oare nu cu ierburi sălbatice şi cu puţină făină împlinea legea găzduirii? Când oaspeţii au mâncat o dată cu celelalte verdeţuri şi o buruiană otrăvitoare, erau să moară dacă nu ar fi fost distrusă otrava prin rugăciunea postitorului.

Şi ca să spun pe scurt, postul i-a ajutat pe toţi sfinţii să vieţuiască potrivit voii lui Dumnezeu. Există o piatră, numită amiantă, pe care focul nu o mistuie; când e pusă la flacără pare că s-a prefăcut în cărbune; dar când e scoasă din foc, se face mai curată. Tot aşa erau şi trupurile celor trei tineri. Prin post au căpătat firea amiantei”. (Sf. Vasile cel Mare)