Ziarul Adevărul: "Îngerii slinoşi din Piaţa Universităţii"

Resemnaţi parcă în faţa victoriei electorale zdrobitoare a Frontului Salvării Naţionale, bucureştenii începuseră să treacă, din ce în ce mai rar, prin "Golania".

Astfel că, după alegerile din 20 mai 1990, greviştii foamei au rămas aproape singuri în Piaţa Universităţii. La doar trei zile după "Duminica orbului", autorităţile au făcut o încercare, pe cât de modestă, pe atât de tardivă, de a intra în dialog cu protestatarii. Atunci, la 23 mai, Teofil Pop, ministrul Justiţiei, împreună cu Sever Georgescu, secretarul general al Guvernului, au venit la corturi ca să discute cu greviştii foamei. În ce ca­li­tate veneau? Ce vor fi vrut să discute cu ei? Nu o să aflăm nici­odată. Venirea lor, fără un mandat oficial, a stârnit mânia celor de acolo, care i-au agresat, lovindu-i cu pumnii şi cu ce le-a căzut la îndemână. Gest necugetat, care pentru multă lume - mai ales din provincie - părea să confirme prostul renume al mitingului maraton din Piaţa Universităţii. Ştirea despre această întâmplare a fost  preluată de mass-media, care a prezentat-o în fel şi chip. În cuprinsul articolului "Reprezentanţi ai guvernului ţării loviţi în ducatul haosului", apărut într-un cotidian central favorabil puterii de atunci, se afirma: "Îngerii slinoşi din Piaţa Universităţii au coborât o nouă treaptă a de­căderii".   

Dar, indiferent de ceea ce zicea opinia publică, se pare că starea medi­cală a greviştilor foamei se înrăutăţea de la o zi la alta. Motiv pentru care ei erau îndemnaţi, din ce în ce mai insistent, să renunţe la această formă extremă de protest. Îndemnuri care le-au fost adresate atât de Asociaţia "21 Decembrie", Grupul Independent pentru Democraţie al Ligii Studenţilor, Asociaţia Studenţilor Arhitecţi, cât şi de Grupul pentru Dialog Social.

În dimineaţa zilei de 30 mai, Dan Predescu, primarul de atunci al Ca­pitalei, s-a decis să rezolve, pe cont propriu, "problema" Pieţei Universităţii. Trezit cu noaptea în cap, el s-a dus acolo, dar nu de unul singur, ci însoţit de câteva buldozere şi mai multe maşini ale salubrităţii. Ideea era să dărâme corturile şi să-i îm­prăştie atât pe greviştii foamei, cât şi pe cei câţiva bucureşteni care îşi petrecuseră  noaptea împreună cu ei. Asaltaţi de maşini, protestatarii au făcut ceea ce făcuseră deja de foarte multe ori, pe vremea când "Golania" era în floare: au îngenuncheat în faţa utilajelor şi au spus, în cor, Tatăl Nostru.

După-amiază şi-au făcut apariţia şi efective de Poliţie, dar manifestanţii au îngenuncheat din nou. Apoi, de acolo, din acea poziţie umilă, au cerut insistent "Fără violenţă", "Jos comunismul!", dar şi "Jos Chiţac!". Adică ministrul de Interne de atunci, şeful cel mare al poliţiştilor veniţi acolo. Ziua s-a încheiat fără nici un fel de violenţe, iar poliţiştii s-au retras din dispozitiv.

Motiv pentru care putem spune că acea zi a fost doar un soi de repe­ti­ţie generală a dramaticelor evenimente care aveau să se petreacă acolo peste doar două săptămâni.