Ceauşescu, evreii şi arabii

Prezentăm în continuare un fragment din cartea istoricului american Larry L. Watts "Fereşte-mă, doam­ne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România" – o carte-bombă în istoriografia ro­mânească, în curs de apariţie la Editura RAO (Lavinia Betea)

În ciuda unei ostentative lipse de reacţie publică a Moscovei la acţiunile României din Orientul Mijlociu, Kremlinul a persistat în tentativele sale de a-i obliga pe români să înceteze. Presiunea sovietică directă asupra României pentru ruperea relaţiilor cu Israelul, afirmată atât de explicit de Brejnev în timpul războiului israeliano-arab din 1967, făcea parte din acest efort. Plângerile exprimate de Stasi în fe­bruarie 1969 că România "sprijinea Israelul şi politica negocierilor directe dintre israelieni şi arabi", că refuza să condamne Israelul pentru că era un instrument al politicii agresive a SUA şi că "intensifica" relaţiile cu Israelul, în loc să înceteze o astfel de politică, erau refrene constante în rapoartele informative ale Pactului de la Varşovia şi în operaţiunile "partene­rilor apropiaţi", precum INTERKIT.

Un alt element persistent l-a constituit presiunea sovietică de a rupe relaţiile cu guvernele arabe moderate, soluţie pe care Bucureştiul o refuza. Când Brejnev a condamnat politicile României din Orientul Mijlociu, la o întâlnire dintre cei doi con­du­că­tori, la Moscova, în mai 1970, Ceau­şescu a contrat ex­pri­mându-şi "sur­prin­derea" că Kremlinul se baza pe in­f­ormaţii provenite "din cercuri ara­be deosebit de reacţionare", re­ferin­du-se, în acelaşi timp, la sprijinul acor­dat de sovietici regimurilor mili­tare arabe. (…)
O deosebită atenţie a acordat, în continuare, Kremlinul mutărilor României în regiune, fapt reflectat şi de reacţia sovietică la relaţiile prieteneşti stabilite de Ceauşescu cu Yasser Arafat. (…)  Prima întâlnire dintre liderul palestinian şi Ceauşescu a avut loc sub auspicii egiptene, la Cairo, în aprilie 1972. Întâlnirea a "întărit suspiciunea Moscovei" faţă de Arafat şi a determinat Kremlinul să ordone KGB-ului şi serviciilor subordonate să stabilească legături secrete cu OEP, ca o contramăsură la mişcările româneşti. (…)

Moscova s-a străduit din răsputeri să otrăvească relaţiile pe care România le avea în regiune. Bod­nă­raş nu exagera când îi explica am­ba­sadorului american Barnes, în 1974, că "sovieticii merseseră atât de departe" în această competiţie inega­lă cu Bucureştiul, încât "călcau în urma paşilor reprezentanţilor comer­cia­li români, în ţările arabe (şi în Ame­rica Latină) şi le supralicitau delib­e­rat ofertele, mergând până la a furniza gratis bunuri şi servicii". Scopul acestui război economic era dublu: să prevină stabilirea unor contacte care ar facilita politicile independen­te ale Bucureştiului în regiune şi să blocheze accesul la materiile prime şi produsele care ar fi permis independenţa României de Moscova (mai ales în planul resurselor energetice). (…)

Ambasadorul american a mai fost avertizat de Bodnăraş şi în legătură cu vulnerabilitatea comunicărilor cifrate ale SUA, ţintă a serviciilor coordonate ale Pactului. Demnitarul român i-a cerut, în plus, diplomatului ca orice raport american asupra dis­cu­ţiei lor să fie trimis "numai prin c­u­rier diplomatic, nu prin telegramă", pentru că "nu se ştie niciodată cine as­cul­tă", şi a dispus să nu fie redactat nici un transcript pentru întâlnire. (…) Din nou, Bodnăraş avea motive te­mei­nice să recomande o mai mare pru­denţă. Moscova era avidă de in­for­maţii despre relaţia americano-ro­mână şi încerca mai ales să identifi­ce şi să controleze canalele de comu­ni­caţie dintre cele două (şi, în caz con­trar, să le blocheze). Spionajul so­vietic a încercat să realizeze aceasta în mod agresiv, atât prin mijloace teh­nice (SIGINT), cât şi prin resurse umane (HUMINT) – prin discredi­ta­rea sau recrutarea personalului ame­ri­can de la Ambasada SUA din Bu­cu­reşti; infiltrarea sau recrutarea personalului de la Am­basada României la Washington; şi prin folosirea agen­ţilor dubli, care lucrau în alte instituţii româneşti. Spre exemplu, în aceeaşi perioadă, ofiţerii DIE din reţeaua "celor cinci nu prea magnifici" – Doicaru, Pacepa, Caraman şi Iosif – au ordonat în mod abuziv unităţii anti-KGB (UM 0920/A) să utilizeze capacităţile tehnice de supraveghere pentru a monitoriza comunicaţiile propriului minister de Interne şi ale celorlalte instituţii de securitate.

Influenţa acestui grup în stratosfera conducerii partidului era atât de mare, încât ei au fost protejaţi de orice consecinţă negativă, chiar şi după ce contraspionajul DSS i-a descoperit că "interceptau ilegal mesajele cifrate ale armatei şi, mai ales, pe cele ale Direcţiei de Informaţii Militare". (…)

Kremlinul a folosit reţeaua de dezinformare a Pactului ca să îngroape orice menţiune despre rolul României în procesul de pace din Orientul Mijlociu şi să propage, prin diverse surse, "scurgeri" de rapoarte, zvonuri şi opinii care ridiculizau rolul României, ca fiind neserios şi motivat de bravade egoiste şi o paranoia iraţională. Încă o dată, discreţia României referitoare la eforturile ei a avut consecinţa neintenţionată de a facilita măsurile active sovietice şi ale Pactului de denigrare a adevăra­tului rol jucat de Bucureşti. (…)

Întâlnirile lui Ceauşescu cu Sadat şi cu liderii iordanian, algerian, libian, tunisian, sirian şi irakian erau citate ca "dovezi" ale acestei aşa-zise mutări, şi nu ca elemente necesare ale oricărui proces de mediere regio­nal. Conform acestei linii de interpretare, asemenea întâlniri, alături de interesul evident al României de a accede la petrolul arab, "nu puteau aduce decât o viitoare atrofiere a relaţiilor cu Israelul". Tema repeta măsurile active sovietice de subminare a credibilităţii României la Tel Aviv şi Washington şi de neutralizare a rolului ei în procesul de pace. După cum nota o oficialitate israeliană din Ministerul de Externe, după 1989 nu exista "absolut nici o îndoială" referitoare la "influenţa constructivă a lui Ceau­şescu în naşterea procesului" sau despre eforturile permanente şi disproporţio­nate ale României pentru progresul procesului de pace în anii ’70 şi ’80.

Tentative de asasinat ale Goldei Meir şi ambasadorului israelian la Bucureşti
A te rezuma la constatarea că Moscova califica implicarea României în procesul de pace ca reprezentând o trădare nu este de ajuns pentru înţelegerea fenomenului.
Ministrul Apărării sovietic, mareşalul Andrei Greciko, înne­bunise de furie în timpul războiului arabo-israelian din octombrie 1973, când Bucureştiul nu numai că nu s-a "abţinut" de la furnizarea de ajutor militar, dar, ca şi în 1967, a refuzat să aprobe folosirea spaţiului său aerian şi a facilităţilor militare de forţele sovietice şi ale Pactului, care trimiteau ajutoare militare clienţilor arabi.

O astfel de poziţie, sublinia mareşalul în faţa liderului partidului est-german, Erich Honecker, contrazicea strategia oricărui alt membru al Tratatului de la Varşovia, precum şi a Iugoslaviei, care "acordaseră asistenţă statelor arabe în timpul agresiunii".

Culmea, clama Greciko, au fost "insolenţa şi afrontul de cea mai joasă speţă" pe care Bucureştiul le exprimase invitân­du-l pe ministrul de Externe is­rae­lian la convorbiri în România, "ca şi cum nu ar fi fost nici un război în Orientul Mijlociu". Conform celor spuse de Greciko, el şi Brejnev erau de părere că aceste acţiuni constituiau efectiv un casus belli  şi erau deja în pregătire planurile operative de eliminare a acestui "cras" deviaţionism politic. Concomitent, organele de securitate sovietice şi ale Pactului erau mobilizate ca să discrediteze România în faţa Israelului, a Egiptului şi a celorlalte state arabe, a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi a Statelor Unite. Cea mai frecventată tactică era aceea de "a demonstra" că Bucureştiul ar lucra în interesul celorlalţi inamici – în cazul Statelor Unite, al Moscovei. Natura facţională a culturii politice regionale din Orientul Mijlociu era deosebit de predispusă promovării unor asemenea tactici.

Dar a existat şi o acţiune mult mai directă. În 1971, o echipă de trei palestinieni a fost trimisă în România ca să atace Ambasada Israelului şi să-l asasineze pe ambasador.

Din fericire, ruda unuia dintre asasini era agent al DSS-ului, iar planul a fost deturnat prin sa­botarea clandestină a armelor, grenadelor şi cartuşelor pe care le aduseseră pentru misiune.

În timpul vizitei pe care i-a făcut-o lui Ceauşescu în octombrie 1972, prim-ministrul israelian, Golda Meir, a fost ţinta unei tentative de asasinat în timp ce asista la slujba de la Templul Coral din Bucureşti din partea unei echipe de terorişti special infiltrate aparţinând organizaţiei Septembrie Negru.

Contraspionajul românesc a descoperit tentativa şi i-a prins pe cei patru asasini chiar lângă sinagogă. După o scurtă detenţie, personajele respective au fost deportate.