Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prim-planuri cu fete care plang, gros-planuri cu ochi inlacrimati, melodii sfasietoare si montaj iscusit. Asa ambaleaza televiziunile, cel mai adesea, nenorocirea unor familii. Le bat la usa oamenilor, inaintea autoritatilor, si le spun sec, asteptand lacrima ce ridica rating-ul: "V-a murit fiul". Sau mama, sau sotul. Urmeaza marea intrebare, "cea mai tampita intrebare ce se poate pune", dupa cum marturiseste un psihoterapeut: "Cum va simtiti?". Sunt gafe de manual la care, pana la otevizarea presei, jurnalistii priveau cu dispret. La jumatatea anilor ’90, in elanul aparitiei presei libere, un reporter bate la usa familiei unui pilot mort in accident aviatic si incepe sa-i intrebe copilul: "Unde e tati? Il iubesti pe tati? Tati nu mai e...". Moda jurnalismului lipsit de omenie a revenit de cativa ani: au aparut jurnalistii de catafalc, jurnalistii-hiena care hartuiesc familiile celor morti. Anul trecut, suferinta familiei unui pompier mort intr-un incendiu in Capitala a fost disecata la televizor zile intregi. De vina pentru asemenea derapaje sunt concurenta prost inteleasa de cei din presa si indiscretia autoritatilor, care dezvaluie datele personale ale celor implicati. Si cei care consuma acest fel de presa ce se adreseaza emotiei, nu intelectului.
Imaginati-va ca, intr-o zi obisnuita, va treziti la usa cu niste necunoscuti insotiti de camere de filmat si microfoane. Ca va bat in poarta cu pixurile pregatite si, o data ce le-ati deschis, arunca doua cuvinte catastrofale si apoi va intreaba: "Cum va simtiti?". Imaginati-va apoi cum, timp de o zi sau mai multe, va vedeti la televizor din toate unghiurile, doborat de durere: prim plan pe fata schimonosita de plans, gros-plan pe ochii inlacrimati. Toata durerea expusa stiintific in numele dreptului la informare. Cum ajung jurnalistii sa treaca bariera profesionalismului in morbid si derizoriu?
Satul Valea Mare, Olt, o zi de mai a anului trecut. Doi tineri sunt anuntati in curtea Primariei de un barbat in uniforma de pompier: "E mort". "Cum?", intreaba unul din baieti, Iulian. "In misiune...", vine raspunsul si baiatul pricepe. E vorba de fratele lui de 24 de ani, Ionut Ungureanu, pompier la Bucuresti si mandria familiei. Seful ISU Olt il anunta pe Iulian ca Ionut a murit in urma unui incendiu la Complexul Comercial Dragonul Rosu din Bucuresti. Urmeaza "o musca", adica ecranul se face negru, si urmatoarea scena arata o femeie ravasita, care-si plange baiatul cu vorbe pe ulita satului. Montajul e maiastru. Se revine in curtea Primariei, fratele lui Ionut sta acum pe o banca, cu fruntea in palme. Isi freaca ochii fara sa-i vina sa creada, in vreme ce cativa barbati din jur il bat pe umar a imbarbatare. "Musca" din nou. Imaginea se coloreaza cu chipul uni batran, cu sepcuta rosie, ce plange mut, sprijinit de un gard. Durerea nu e lasata sa se raceasca. Fratele pompierului si tatal, care-si scoate respectuos sapca, sunt intrebati cum era Ionut, daca-i placea meseria pe care si-o alesese. Mama e scutita de marturisiri in fata microfonului, dar imaginile fac cat o mie de cuvinte: in inserturi scurte se arata cum i se da apa, cum se pravaleste langa un gard. La un an si jumatate de la moartea lui Ionut, tatal acestuia, Marin Ungureanu, s-a spanzurat. Stirea a aparut sporadic.
In manualele de jurnalism, un exemplu clasic de "asa nu" dateaza de la inceputul anilor ’90. In urma prabusirii la Baia Mare a unui avion de mici dimensiuni, pilotul aparatului moare. In goana dupa senzational si exclusivitate, un reporter al unei televiziuni private merge acasa la familia ce nu fusese inca anuntata si incepe sa-l intrebe pe baietelul pilotului, in varsta de 4-5 ani: "Unde e tati? Vrei sa-ti aduca tati bomboane? Tati nu mai e...".
Daca la inceputurile presei aceste manifestari jurnalistice puteau fi puse pe seama entuziasmului sau a lipsei de reglementari in exercitarea profesiei, faptul ca azi a redevenit moda are alte explicatii. "E lipsit de omenie, in primul rand, un astfel de comportament, dincolo de deontologie. Explicatia ar fi ca jurnalismul alege azi sa faca apel mai mult la emotii si mai putin la intelect. Plus, o concurenta prost inteleasa: daca ei au imagini cu familia care plange, noi dam cu sangele de la accident. E acel jurnalism de haita care se practica la noi mai riguros ca in alte parti si, luandu-se unii dupa altii, au aparut jurnalistii de catafalc. Dupa ce predai studentilor la Jurnalism atatia ani cum sa nu faca, iata ca practica prezenta le arata altceva", explica directoarea Centrului de Jurnalism Independent, Ioana Avadani. In opinia acesteia, si autoritatile au o parte din vina pentru ca nu protejeaza identitatea victimelor si nu anunta familia inaintea jurnalistilor.
In Codul Deontologic al Jurnalistului, elaborat de Clubul Roman de Presa, la articolul 4 se precizeaza: "Ziaristul este obligat sa respecte viata privata a cetatenilor. (...) Minorii si bolnavii aflati in situatii dificile si victimele unor infractiuni beneficiaza de pastrarea confidentialitatii identitatii".
Pentru psihoterapeutul Mugur Ciumageanu care a sustinut pentru jurnalisti traininguri pe tema sanatatii mintale, problema implicarii jurnalistilor ca mesageri ai mortii are abordari din ambele sensuri. "Suferinta familiei cand moare cineva drag vine din evenimentul in sine, dar si din interpretari. Jurnalistul trebuie sa ajunga la eveniment, preferabil, dupa ce furtuna emotionala a trecut. Jurnalistii nu sunt vestitorii mortii. «Cum va simtiti?» e cea mai tampita intrebare jurnalistica si recomand celor din presa care practica asa ceva sa faca o inversiune de roluri, sa se puna in pielea celor pe care-i asalteaza in momente dureroase. Astfel de stiri nu sunt de interes public. Totul a luat-o razna o data cu «otevizarea» televiziunilor, dupa episodul in care televiziunea de la care a plecat fenomenul a pus o camera de filmat in sicriul baiatului care s-a sinucis din dragoste pentru o profesoara", explica Ciumageanu.
Psihoterapeutul adauga ca relatarea unor astfel de stiri afecteaza la un moment dat si jurnalistul. Si, daca alte argumente nu tin, atunci oamenii din presa ar trebui sa fie atenti cand vine vorba de propria sanatate mintala. "Jurnalistii sunt categoria profesionala susceptibila de a suferi de soc post-traumatic: mai ales reporterii de investigatie, cei ce lucreaza pe langa Politie, cei ce documenteaza si prezinta tot felul de nenorociri. In cazul psihicului, vorba «ce nu ma omoara, ma face mai puternic» nu se potriveste. Avem un plafon dincolo de care nu ne intarim. Da, poti deveni mai cinic, mai detasat, mai rece. Dar apar agresivitatea, izolarea, depresia. Si riscul de «a te arde», profesional", explica psihoterapeutul.
Cod Audiovizual
ART. 43 (1) ...Nu se pot difuza:
a) imagini ale persoanei aflate in situatia de victima, fara acordul acesteia;
b) imagini ale persoanei fara discernamant sau decedate, fara acordul familiei;
c) imagini care exploateaza sau scot in evidenta traumele ori traumatismele unei persoane.
ART. 44
(1) Orice persoana are dreptul la respectarea intimitatii in momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabila sau o nenorocire.
(2) In cazul situatiilor de suferinta umana, al dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violenta, radiodifuzorii au obligatia de a nu se amesteca nejustificat in viata privata.
