Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu ochii spre meciul României, urechile fremătau în aşteptarea veştilor de la Istanbul. Mintea, cea de pe urmă, deconectată, rătăcea prin întrebări existenţialiste, o fi mai greu să baţi Olanda sau să faci golaveraj cu Estonia....
Despre meci nu se poate spune mare lucru, decât cu un mare efort de imaginaţie. A început, s-a desfăşurat şi s-a încheiat sub aceleaşi coordonate, încâlcit, confuz, fără ritm, bătrânicios, total nespectaculos.
Pentru echipa României a marcat mai întâi Arjen Robben, în poarta turcilor. Era minutul 8 şi băieţii în galben păreau puţin dezorientaţi de entuziasmul ce se dezlănţuise în tribune. Pe teren centrările de pe stânga se duceau la mai mult de 20 de metri de locul în care ar fi trebuit să aterizeze, cele de pe dreapta lipseau cu desăvârșire.
Onorabilii estonieni dădeau impresia unei echipe calme, care a făcut tot posibilul ca până să se suie în avionul cu care s-a întoars acasă, prin organizarea jocului, să fie la fel de dulce ca fierea. Primul şut pe poartă le-a aparţinut, la fel şi al doilea, stârnind fiori reci pe şira spinării.
Pe ai noştri nu i-a mobilizat nici măcar Robert De Niro, prezent la acţiunea cultural-distractivă la care i-a dus selecţionerul, în filmul Malavita. Încruntaţi rău, fotbaliştii noştri, păreau speriaţi şi timoraţi de faptul că prestaţia lor s-ar putea să fie inutilă în stabilirea unei ierarhii efemere, valabilă doar până pe 21 octombrie, când se trag la sorţi meciurile din baraj, sau până la următoarele preliminarii pentru campionatul mondial.
Marica a înscris din penalty, în minutul 30, pe cel de-al doilea gol l-a dat cu capul, în minutul 80, oferind de lucru statisticienilor, Torje a patinat, la propriu, minute bune după ce a intrat pe teren pe la mijlocul reprizei a doua, Stancu a scos penalty-ul... au fost 11 jucători, plus rezervele intrate pe parcurs.
Am construit un stadion mare, pentru un fotbal a cărui calitate s-a tot micşorat. Crispat, născut în chinuri, fotbalul cu rictus şi nu cu zâmbetul pe buze, fotbalul arogant, cu fiţe, egoist, în care cel care îl practică trece nepăsător prlntre cei care-l consideră zeu, cu căştile smartphone-ului în urechi, n-are cum să mobilizeze spectatorul şi să-i care fundul din fotoliu din fața televizorului pe scaunul tribunei, oricâte înjurături ar avea în lexic antrenorul, în locul tacticii de joc. Nu ţine!
Cei 18.152 de spectatori merită toată admiraţia pentru stoicismul cu care au rezistat în tribune la un meci de-a dreptul plictisitor. În lipsa unui joc ofensiv, a unei neangajări totale, publicul a fluierat atunci când românii au desenat cu mingea traseele temporizării, pasele în spate fiind prompt sancţionate şi ele cu huiduieli.
Ei da, ar fi fost mai plăcut să se fi îndeplinit măcar una dintre posibilăţile prin care ne-am fi calificat prin propriile noastre forțe, fără ajutorul altei echipe: să fi bătut Turcia la Bucureşti, să fi învins Andorra la nouă goluri diferenţă sau măcar Estonia, la cinci.
Mai mult într-un picior, decât pe două, România a reuşit să se califice pentru meciul de baraj, cel care va decide echipa calificată pentru Brazilia 2014, nu se poate spune că este o performanță, despre acest lucru se poate vorbi doar după ce vom fi câştigat campionatul mondial! Până atunci, pe 15 şi 19 noiembrie vom juca cu Croaţia, Portugalia, Ucraina sau Grecia, sperăm că nu cu fundul în poartă, oricare dintre echipele menționate, trebuie urcată pe garduri! Măcar din entuziasm. Are cine s-o facă?
