Wembley, locul încoronării

Londra. E minutul 89 al finalei, când Bayern îşi mai încearcă o dată ideea simplă cu care încă de la început a părut că poate destabiliza apărarea Borussiei: pasă în spatele „închizătorilor” Bender şi Gundogan. Undeva, într-o zonă a nimănui, fără responsabilităţi imediate, obligându-i pe cei doi să se întoarcă din drum şi pe Subotici şi Hummels să atace decisiv.

...E minutul 89 al finalei de la München din 2012 şi Bayern are încă 1-0 cu Chelsea. Robben se retrage mult, undeva în flancul stâng al apărării sale şi, presat de Torres, trimite în corner. Execută cu efect Juan Mata şi Drogba, lăsat aiurea în marcajul firavului Lahm, trimite teribil sub bară: 1-1. Robben îşi pune mâinile în cap, ai săi rămân fără aer. Ar mai fi fost 100 de secunde poate şi câştigau finala. Aveau să o piardă însă la loviturile de departajare, după ce Robben va rata, în prelungiri, penalty-ul care ar fi putut întoarce destinul în favoarea lor. Dar fostul jucător al lui Chelsea cedează în faţa lui Cech. Şi apoi totul se prăbuşeşte, londonezii ducând în Chelsea, pe Stamford Bridge, trofeul pe care Bayern aproape îl îmbrăţişase.

...Londra. E minutul 89 pe Wembley când mingea aruncată spre Ribery, undeva pe linia „lui 16”, e atacată de Subotic şi de Hummels. Ribery o stăpâneşte însă, pivotează şi, cu spatele la poartă, îi trimite cu călcâiul lui Robben, care preia. Subotic se întoarce greoi, încearcă să-i obtureze colţul lung, dar Robben rămâne singur cu Weindefeller.

...Londra, mai 2007. Finala Cupei Angliei. Chelsea - Manchester United are în Robben cel mai bun jucător de pe teren, iar Sir Alex Fergusson îi înmânează olandezului premiul MVP. „Pe Wembley e singurul loc din lume unde poţi spune că te-ai încoronat cu adevărat” zice Arjen cu ochii în lacrimi. Peste câteva zile părăsea Londra.

...Londra, 25 mai 2013. E minutul 89 al finalei, Bayern este la egalitate,1-1, cu Borussia Dortmund, când Robben e faţă în faţă cu Weindenfeller. Un pas, doi, olandezul ridică privirea în faţă, sus, până la cer sunt doar ai lui, în alb şi roşu, toată peluza lui Bayern, 25.000 de oameni, sperând ,uitând să respire, crezând...

...Londra, 25 mai 2013, ora 14.30. Mai sunt 5 ore şi un sfert până la meci, Trafalgar Square e acoperită de 5.000 de germani, cea mai mare parte a lor în galben şi negru, fanii Borussiei. Din când în când se opresc din pozat, din băut ,din râs şi îşi unesc glasurile, tunător şi tandru totodată: „Beeee-fauuu-beee! Beeee-fauuu-beeee!! Beee-fauuu-beeee!!!”. Marian Olaianos, cel care avea să comenteze finala de la noapte, încearcă să-şi închipuie cum că toată această mare galben-neagră ar fi suporterii „Steagului” său drag de acasă, braşovenii pe care îmi mărturiseşte că i-ar vedea într-o zi dominând o piaţă dintr-o capitală europeană. „Până la urmă, ce mi-e Braşov, ce mi-e Borussia, culorile sunt aceleaşi”, îl încurajez şi eu în iluzia că într-o zi, cine ştie...

„Dacă-i blocăm, block auf, pe Ribery şi Robben, îi batem...” Sus, călare pe leul de la baza columnei lui Nelson, alt „galben-negru” urla fericit: „Russia! Russia! Russia-Borussia! Borussia!” „Dacă dăm gol, nu avem cum să pierdem. Borussia nu primeşte niciodată 2 goluri de la Bayern, în noaptea asta.”

...Wembley, 25 mai 2013, ora 21.29. Robben, singur cu Weidenfeller la 7 metri de poarta Borussiei. E minutul 89 şi este încă 1-1. Peluza din faţă e toată cu el. Peluza galben-neagră din spate îl urăşte sincer. Weindenfeller iese însă prea aproape şi e atât de mare, cu paşii lui largi, cu mâinile întinse, hotărât să se opună... Şi atunci Robben are o idee, să dea... să dea un pic liftat, pe jos, la colţul lung... Şi dă! Închide apoi ochii şi îi deschide doar odată cu răcnetul peluzei din faţă, martor direct: „toooooooooooorrrrrrr!!!”.
E 2-1 şi nimic nu se mai poate întâmpla. Şi chiar nimic nu se mai întâmplă. Lângă mine, Arsene Wenger, care comentează pentru TF1, îmi pune părinteşte mâna pe umăr şi-mi spune: „S-a făcut dreptate, Bayern trebuia să câştige trofeul acesta încă de acum un an.”

...Wembley, ora 22.05. Robben preia trofeul Ligii Campionilor din braţele lui Lahm, der Kapitan, şi îl ridică deasupra capului. Avusese dreptate acum 6 ani. Dacă e să te încoronezi undeva ca fotbalist, nu o poţi face decât pe Wembley, la Londra. Iar dacă golul tău aduce şi trofeul, e încă şi mai bine.

...Londra, miezul nopţii de 25 spre 26 mai. Împreună cu Marian Olaianos şi alţi 200 de fani ai lui Bayern atacăm ultimul metrou. Am fi vrut să-l luăm de la Wembley Park până în Trafalgar Square, dar ni se spune că în piaţă nu mai e nimeni. La două ore de la terminarea meciului, ne amuzăm ascultându-i pe suporterii lui Bayern cum cântă în grupuri mici, în fiecare vagon şi în fiecare staţie unde trenul opreşte. Dezmeticiţi din fericire, aruncă vorbe din care nu reţinem decât cuvintele „Bayern, München, Deutsche şi Victory”. E destul ca să înţelegi ce s-a întâmplat.

Wembley. Aceeaşi noapte. Mergem amândoi să facem fotografii pe străzi, cu suporterii. La stadion, probabil, nu mai e nimeni. Doar statuia albă a lui Bobby Moore, din West Stand, pare a înclina uşor din cap. „Really, dacă e să te încoronezi undeva, atunci doar pe Wembley...”
Gute Nacht! End of story.