În zodia Satanei

Carol al II-lea şi-a urmărit toată viaţa interesul, amicii săi politici devenind rivali şi invers.

Carol al II-lea şi-a urmărit toată viaţa interesul, amicii săi politici devenind rivali şi invers.

Regele a crescut într-o at­mosferă de "combinaţii" po­­li­tice şi sen­timen­tale, pe care o va numi în jurnalul său "Zo­dia Satanei". Intrigi mul­te i-au marcat copilăria. Ta­tăl său, Ferdinand I, era con­si­derat un "om moale" şi ma­nipulabil, astfel că Ionel Bră­tianu a obţinut ce a vrut de la el. Încă de tî­năr, Carol şi-a dezvoltat o an­tipatie pu­ternică faţă de omul politic liberal. Îl în­vi­nuise şi pentru că i-l băgase în pat ma­mei sa­le pe Barbu Ştir­bey, care trăgea sforile la curte. La rîndul ei, Regina Maria era o per­sonalitate foarte am­biţioasă, avînd pretenţia de a controla jocul politic al ţării, contrar atri­buţiilor oferite de Constituţie. Deşi în tinereţe Carol nu se ară­ta­se interesat de chestiunile po­litice, se pare că şi-a însu­şit pasiv tot "arsenalul" necesar învrăj­birii şi manipulării politicienilor bucureş­teni.  

ALIAT CU MANIU. Primele fricţiuni între Carol şi politicieni au apărut în decembrie 1925, o dată cu a doua sa renunţare la tron. L-a făcut responsabil pe Ionel Brătianu de acest gest, mai ales că şeful PNL forţase scoaterea din Casa Regală a principelui Carol. Însă Bră­tianu nu-l avea inamic doar pe principe, opoziţia acuzîn­du-l întruna că guverna autoritar ţara, folosindu-se de slăbiciunile Regelui. După moartea lui Fedinand şi a lui Ionel Brătianu (1927), Carol, aflat la Paris, a început să contacteze discret politicienii de la Bucureşti, oferindu-şi sprijinul în bătălia opoziţiei cu liberalii. A intrat în legă­tură cu Iuliu Maniu, care, în­ce­pînd cu 1926, declaşase o "cru­ciadă" contra guvernului, căutînd orice mijloace să-i determine demisia. În primăvara anului 1928 Ma­niu a dorit să-l aducă în secret pe Carol în ţară şi să-l folosească în favoarea sco­pu­rilor sale. S-au făcut şi de­mersuri în acest sens, Carol fiind aşteptat pe 6 mai la Adu­narea populară de la Alba Iulia, organizată de li­derii PNŢ. S-a deplasat de la Paris la Londra, de unde a emis "Manifestul de la Gladstone", în care-şi arăta dis­ponibilitatea să medieze conflictele politice din ţară. Însă avionul cu manifeste a fost oprit în Ungaria la cererea guvernului liberal, astfel că manifestul n-a mai ajuns la Alba Iulia. Nici Regele nu a mai putut ajunge, fiind oprit să decoleze de autorităţile londoneze, pe motiv că circula cu identitate falsă – "căpitanul Mesurier".  

AMOR ŞI POLI­TI­CĂ. Acest "incident" n-a pus ca­păt relaţiilor dintre na­ţio­nal-ţărănişti şi Carol. Deşi a ajuns la guvernare în 1928, Iuliu Maniu se confrunta cu "fron­da opoziţiei", care acuza gu­vernul de incapacitate în ges­tionarea crizei eco­nomice. Spera că aducîn­du-l pe prin­ci­pe în ţară, de partea sa, va în­chide gura libera­lilor. Ma­niu era însă un politician foar­te precaut şi se ferea să i se impute vreodată "restau­ra­ţia". Şi-a ­trimis doar ­emi­sari la Paris, ne­văzîndu-se per­sonal cu Carol. I-a solicitat acestuia să reia legăturile cu regina-mamă Elena şi să ru­pă relaţiile cu Elena Lu­pescu. Carol a ezitat să se an­­­gajeze faţă de Maniu, de­ci­zînd să vină pe cont propriu în ţară. Liderul PNŢ nu fu­se­se însă încunoştiinţat sincer de Carol de planurile sale din iunie 1930. În ziua de 6 iu­nie, Maniu a fost aver­ti­zat de li­berali, informaţi că acesta era în drum spre ţară, că "va plăti" pentru aducerea principelui la Bucureşti. Ma­niu s-a dus la aeroportul Bă­nea­sa să aştepte cursa Pa­ris – Bucureşti. A constatat lip­­sa lui Carol şi a plecat. Venea însă pe altă rută, cu un avion particular. Nici du­pă restauraţie, Carol nu i-a pro­mis nimic concret lui Ma­niu. S-a folosit însă de lide­rul PNŢ pentru a-şi consolida po­zi­ţia. Şeful guvernului a vrut să de­mi­sioneze în au­gust 1930, cînd a aflat că Ele­na Lu­pescu ve­nise în ţară. Însă Ca­rol l-a min­ţit pe faţă – iar el a cre­zut – că nu era decît un zvon. După 1933, Maniu se afla în conflict deschis cu Re­gele, fiind oarecum izolat în PNŢ pînă în 1937 din cauza pozi­ţiei faţă de "capul încoronat".

 "DUDUIA" ŞI LE­GI­ONARII. Pe lîngă conflictul cu Iuliu Maniu, Regele a mai avut un conflict de durată cu legionarii. Cînd a venit în ţară, Carol i-a ­privit cu simpatie pe tinerii naţio­nalişti-extremişti, sperînd că aceştia îl vor numi "Căpitan" al lor. Lui Carol al II-lea i-ar fi fost de ajutor să aibă ală­turi un partid de mase cu real sprijin în popor. Corneliu Codreanu şi apropiaţii săi îi cereau însă despărţirea de "evreica" Elena Lupescu.

În ciuda protestelor "Du­duii", Carol nu a renun­ţat la ideea de a-i avea ală­turi pe le­gionari. Mai ales după ma­ni­festaţiile de masă din februarie 1937, legate de fu­ne­ra­liile lui Ion I. Moţa şi Vasile Ma­­rin. Cei doi lideri legionari fu­seseră ucişi pe frontul din Spania, unde se duseseră să lupte alături de Franco îm­po­tri­va comuniş­tilor. Trenul fu­ne­rar a fost întîmpinat de su­te de mii de oameni în oraşele prin care a trecut, sicriele fiind depuse în mai multe ca­tedrale din ţară unde s-au oficiat servicii divine. La în­mor­­mîn­tare, mii de legionari în cămăşi verzi au defilat pe străzile Capitalei şi presa s-a arătat foarte impresionată de "sacrificiul" lui Moţa şi Marin. Unele sur­se spun că Regele l-a contactat după acest eveniment pe Co­dreanu să-i ceară conducerea Mişcă­rii legionare, dar a fost re­fu­zat. Din acel mo­ment, între cele două "ta­be­re" a iz­buc­nit un conflict des­chis, au­to­ri­tă­ţile statului sa­bo­tînd cam­pania electorală a legio­na­­rilor din 1937. Speriat de pro­­­centajul bun ob­ţi­nut de Miş­care în alegeri (16%), Ca­rol al II-lea, prin in­termediul mi­nistrului de Interne Ar­mand Că­li­nescu, a pornit "pri­goana" contra le­gionarilor.  

ASASINUL ÎNCO­RO­NAT. În primăvara anu­lui 1938, Corneliu Co­dreanu şi principalii săi co­la­boratori au fost arestaţi şi con­damnaţi la pedepse grele, fără probe concludente. Ce­lu­lele radicale ale organizaţiei au început "lupta" clandestină contra regimului, soldată cu mai multe sa­botaje economice şi tentative de asa­sinat asupra demnitari­lor statului. La 30 noiembrie 1938, Carol a ordonat asa­sinarea lui Corneliu Co­dreanu împreună cu alţi 13 ca­marazi ai săi, pe motiv că încercaseră să fugă de sub escortă.  

Legionarii au răspuns foarte violent la provocările autorităţilor. L-au asasinat pe prim-ministrul Armand Că­linescu la 21 septembrie 1939. Conflictul cu Mişcarea nu s-a terminat pînă la abdicarea lui Carol al II-lea, legio­narii urmărind cu arma trenul re­gal, cînd acesta a plecat din ţară, pînă în gara Jimbolia.

Brătianu, Maniu şi legionarii au fost cele mai importante forţe politice care s-au opus Regelui. În rest, politicienii şi-au schimbat după oportunităţi viziunile. După declararea regimului autoritar, zeci de lideri poli­tici care-l criticaseră pe Rege au trecut de partea monar­hu­lui, sub sloganul unei pre­tinse "reconcilieri naţionale" pentru interesele ţării.


"Carol s-a înapoiat în ţară cu dorinţa de a fi un mare Rege, de a reforma totul, de a pune mîna la toate şi de a imprima pecetea «geniului» său. Din acest program, tînărul Rege n-a realizat decît schimbarea unifor­melor şi răscolirea decoraţiunilor" Constantin Argetoianu


"Carol ar fi dorit să fie iubit de poporul său, mai ales de tineret. Dar Codreanu a devenit ghi­dul care robea inimile poporului său, şi mai ales cele ale tineretului"
"Invidia lui Carol provenea din faptul că Co­drea­nu era şi făcea tot ce-ar fi dorit Carol să fie. A vrut să înfiinţeze o mişcare fascistă, însă Codreanu a fost cel care a înfiinţat-o" Rosa G. Waldek - jurnalistă americană

Baronii regelui

Cît timp a fost Rege, Carol al II-lea nu s-a îngrijit numai de puterea sa politică, ci şi de bunăstarea materială. Imediat după întoarcerea în ţară a Elenei Lupescu, în august 1930, în jurul monarhului s-a format aşa-zisa "cama­rilă regală", un grup de interese politico-economice care au guvernat din umbră ţara în anii ’30. Iniţial din grup făceau parte oamenii care-l ajutaseră pe Carol să se întoarcă în ţară, care au primit diverse "cadouri". Spre exemplu, Puiu Dumi­trescu, secretar particular al Regelui, l-a ajutat pe tatăl său, gen. Constantin Dumitrescu, să devină Inspector Gene­ral al Jandarmeriei. Cînd n-a mai avut nevoie de Puiu Dumitrescu, Carol l-a îndepărtat de la curte, iar tatăl său a fost acuzat de delapidare şi închis.  Şi Elena Lupescu s-a preocupat din plin de bunăstarea ei şi a familiei. Cînd Regele a decis schimbarea uniformelor armatei, contractul i-a fost oferit unui văr al Lupeascăi, pe nume Dumbrăveanu. De asemenea, construcţia noului Palat Regal a fost încredinţată unor rude ale "Duduii".

Spre sfîrşitul anilor ’30, Carol şi-a "reformat" camarila. Politicienii, care nu-i mai erau de folos după declararea dic­taturii, au fost înlocuiţi cu oameni de afaceri bogaţi. În cercurile Regelui au in­trat puternicii industriaşi Nicolae Malaxa şi Max Auschnitt, dar şi bancherul Aristide Blank. Regele organiza partide de cărţi cu mize imense, care trebuiau pierdute de adversarii lui Carol.

Un alt personaj important al cama­rilei a fost Ernest Urdăreanu, mareşal al Palatului şi ministru al Casei Regale. Era mesagerul politic al lui Carol şi un informator fidel al intrigilor de la nivel înalt. După septembrie 1940 a plecat în exil cu Carol şi Elena Lupescu, dovedindu-se cel mai credincios colaborator al Regelui.