x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Locul lui a rămas gol

0
Autor: Mihai Stirbu 01 Sep 2008 - 00:00

După zece ani de Pasărea Colibri, un timp, Moţu nu a mai ieşit pe scenă. În 2003, el accepta propunerea lui Ducu Bertzi de a reveni în lumina reflectoarelor.

După zece ani de Pasărea Colibri, un timp, Moţu nu a mai ieşit pe scenă. În 2003, el accepta propunerea lui Ducu Bertzi de a reveni în lumina reflectoarelor.

 
Colegii de scenă, Ducu Bertzi, Marius Baţu şi Mihai Neniţă, încă îi simt prezenţa într-o manieră stranie. Văd locul gol pe scenă, dar cumva Domn Profesor le este aproape. “Nu ştiu cînd a trecut un an, începe Ducu Bertzi. Tot îmi vine să-l sun să discutăm de una, de alta, să-i văd poziţia într-o anumită chestiune.”

“L-a cunoscut mai bine în perioada Cenaclului, dar prima oară l-a întîlnit la Bulandra în ’77. Pittiş juca în «Răceala», iar cei din Song, printre care se număra şi Bertzi, aveau nişte intervenţii muzicale.” I s-a părut de atunci cel mai liber om de pe pămînt. “Credea în ce făcea, punea tot sufletul, şi nimic şi nimeni nu putea să-i schimbe părerile lui. Aşa a rămas pînă la sfirşitul vieţii. Nu încerca să te forţeze să crezi sau să vezi lumea cu alţi ochi. Libera exprimare, dreptul la opinie şi respect pentru celălalt.”

 
ÎNCEPUT. Mult mai tîrziu, în iarna lui 2003, Ducu s-a înfăţişat în faţa lui Domn Profesor cu o solicitare de spectacol în cîteva localităţi din State şi Canada. “A acceptat imediat spunîndu-mi că îi surîde ideea de a reveni pe scenă. Voia să recite, şi toate formatele de spectacol cu Marius Baţu şi Mihai Neniţă au fost făcute în acest sens. De aici a urmat o colaborare de vis pentru noi şi cred că şi el se simţea bine. Altfel nu ar mai fi venit. Îi învăţasem toate tabieturile şi, în plus, căutam să-i creăm pe scenă acea stare pe care el şi-o dorea. Pentru mine şi pentru băieţi era o mare onoare de a-l avea în preajmă”, continuă Ducu Bertzi.

 
LEJERITATE. În patru ani şi ceva au bîntuit ţara şi lumea împreună. “Avea un fel de a nu te deranja, nu cerea decît minimul posibil. Orele le respecta cel mai tare dintre noi, dorea timp de reflecţie înainte de spectacol, fără vizitatori, fără alcool. Uneori, se aşternea o linişte apăsătoare înainte de a intra. Tot el o spărgea cu o glumă, avea un fel de a face haz de situaţii, de oameni mai speciali, care te detensionau şi intrai foarte OK în scenă. Pe scenă era frumos cu Moţu alături, dar spectacolul în sine avea o încărcătură, o emoţie specială. Două poezii îmi sînt extrem de dragi în rostirea lui: «Ultima scrisoare» şi «Cetatea Neamţului». Chiar acum cînd revăd spectacolul nostru de la Teatrul Naţional, spectacol care va apărea în format DVD în toamnă, realizez de pe margine cît de complex era totul. Ieşeam terminaţi după un astfel de spectacol de muzică şi poezie.”

Invariabil, după spectacol, dacă nu erau în turneu, stătea un pic cu băieţii, apoi pleca la Bucureşti să-l prindă dimineaţa în radio. “Mă bucuram că am avut ideea să-l propun să preia frîiele Radioului România Tineret. Se crease acolo o situaţie conflictuală fără ieşire, iar eu i-am propus preşedintelui de pe vremea aceea, domnului Cătineanu, să aducă pe cineva din afară, dar care ştie foarte bine ce se întîmpla în interior – Moţu făcea Pittiş Show de ani buni acolo – Florian Pittiş. Nu a acceptat din prima. A trebuit să-l convingă şi Paul Grigoriu.

 
LA FIX. Era punctual: “Apropo de ora de spectacol, aveam un concert în Bucureşti la orele 19:00, iar Moţu era prins într-o întîlnire. Mă sună: «Am plecat, ajung în timp. Fără panică.». După cinci minute, alt telefon: «Sînt pe Calea Victoriei, la Amzei. Ajung.». După alte cinci minute, iar telefon: «Sînt la Hotel Bucureşti, fără panică.». Cînd am văzut că a făcut două sute de metri în cinci minute, m-a apucat panica şi am închis telefonul. A ajuns în timp şi mă dojeneşte: «Te-am tot sunat să-ţi spun că ajung, dar nu mi-ai răspuns.».

 
POVESTITOR. În deplasările prin lume, Moţu era o enciclopedie ambulantă. Ori în America, ori în Israel, Domn Profesor ştia despre tot şi toate: “Era o încîntare să-l asculţi. O mare problemă era cu fumatul în State. Moţu umbla pe stradă cu o scrumieră micuţă şi scruma în ea. În Palo Alto, lîngă Standford, nu poţi fuma nici pe stradă. Moţu nu a venit cu noi. A preferat să rămînă acasă şi să stea pe internet. Cu fumatul în State s-au şi creat destule poveşti. Eram în Washington în faţa hotelului şi aşteptam maşina să ne ia. Moţu a «sudat» vreo trei ţigări şi mai încolo, peste drum, venise salvarea să-l ia pe unul care căzuse pe stradă. Moţu zice: «A simţit miros de Carpaţi şi i s-a făcut dor de acasă.». Respectivul era negru. La capitolul bere – numai Ursus –, dar şi asta s-a rezolvat în America. În Israel am avut iarăşi nişte momente extraordinare. În fiecare dimineaţă la breakfast aveam cîte o oră de religie, istorie. Comentam ziua de ieri, ne pregăteam psihic pentru ce va urma. Pe malul Iordanului, după un ritual biblic, ne-a botezat pe toţi pentru a doua oară. Aş putea spune că este naşul nostru de botez, dar Moţu este mai mult de atît.”

 
CLIPA. Moţu i-a spui lui Bertzi, pe un ton liniştit, că e bolnav. “De mult. Dar mi-a spus: «Fără panică, fac un tratament şi totul se va rezolva». De cîte ori mergeam la el îmi arăta: «Uite, beau asta, iau asta, deci fără panică».” Era extrem de liniştit în ceea ce privea sănătatea lui sau aşa se arăta. În ultimul turneu în State din mai a insistat să se meargă şi la San Francisco. Finala între Milan şi Liverpool a vrut să o vadă în cartierul italian la o cîrciumă, chit că ei ţineau cu englezii. De mîncat au mers pe pontonul 39, unde aveau  supă în pîine, ca în Ardeal, la Bubba Gump. O zi au fost în cartierul unde a început mişcarea hippie. Era pentru a nu ştiu cîta oară aici, dar a mai vrut o dată. La intersecţia Străzilor Haight cu Ashbury, pe lîngă casele unde au stat Jimi Hendrix, Jenis Joplin sau unde se desfăşurau cei de la «Grateful Dead». “Cartierul acela era plăcerea lui. Ştia tot ce se întîmplase acolo, de parcă era la el acasă în copilărie. După ce a plecat dintre noi am ştiut de ce a insistat atît. Şi în acest sens ne-a mai dat o lecţie. A vrut pe scenă pînă la ultima putere. Nu a vrut să cedeze, să fie compătimit.”

 
ADEMENIT. Undeva, aproape de Bistriţa, folkistul a ajuns acum, după un an, la un popas unde a reuşit să-l determine să mănînce. “Nu pusese nimic în gură de ceva vreme, nu-i era bine de loc. I- am spus: «Moţu, ne oprim. Am vorbit. Ne aşteaptă cu ciorbă de fasole şi costiţă în pîine şi cu cîte o ţuică bună.» Am oprit, totul a fost în regulă, dar anul acesta revenind, mi-am dat seama că a fost ultima oară cînd am mîncat de prînz, undeva la umbră, în linişte, doar între prieteni. Seara, la Bistriţa am cîntat şi înregistrarea pe care tot o revăd a acelui spectacol este cu turnul bisericii în spatele nostru. Azi nu mai e nici turnul şi nici Domn Profesor. E greu, e foarte greu.”


ULTIMA APARIŢIE. La ultimul spectacol, la 14 iulie 2007, la Mediaş, Moţu era extrem de slăbit. “Ieşise din spital special ca să vină. Eu îi dădusem calendarul cu spectacole pînă în toamnă. Nu puteam să-i spun să nu vină. Anda şi doctoriţa lui i-au spus că se amînă. M-a sunat şi i-am confirmat ca se ţine. I-am spus: «Hai să-l scurtăm!». El: «Nu, facem spectacolul întreg.».

Înainte de a urca pe scenă mi-a spus «Cred că nu pot să recit.». Asta mi-a spus totul despre ce va urma. La final a coborît greu, ajutat de noi şi de Emil, şoferul şi omul lui apropiat. Ne-am îmbrăţişat şi a plecat spre Bucureşti. A fost ultima oară cînd ne-am văzut. Acum nu ne-au mai rămas decît cîteva poze, un spectacol filmat, multe amintiri şi deseori «Cum spunea Domn Profesor...»“, încheie Ducu Bertzi.

 
GLUME INTELIGENTE. Chitaristul Marius Baţu crede că “nu există om care să-l fi cunoscut pe scenă sau în afara ei pe Moţu şi care să nu îl simtă în preajmă... Printre aceia mă număr şi eu.” La Iaşi, cu mulţi ani în urmă a avut loc una dintre întîlniri, în spatele scenei. “Eram cu Holograf în spectacol, iar Moţu cu Pasărea Colibri. Cum nu se dădea înapoi de la nici o ironie, aşteptînd în acelaşi timp o replică pe măsură, a aruncat una aşa ca şi cum ar fi gîndit cu voce tare: «Domnule, numele astea care conţin litera «Ţ» pe mine mă duc cu gîndul la ţambalagii – Baţu, Bertzi...». Replica a fost: «Înseamnă că Ţuţea cîntă la două ţambale!». A dat aprobator din cap, cu arătătorul ridicat spunînd «Bună!»“. Soarta i-a făcut să cînte împreună. “Au fost nişte ani ani cu spectacole în ţară şi în străinătate. Moţu a fost un «risipitor de frumos». Aşa sînt şi amintirile cu el. Înainte de spectacol, făcea anumite pregătiri necesare oricărui artist cu respect de sine şi de public. Avea întotdeauna o pereche de încălţări lejere şi un prosop pe care-l agăţa pe stativul microfonului. Cîteva fragmente din cîntece îţi transmiteau energia de care aveai nevoie pentru a face un spectacol bun. «Cetatea Neamţului» îmi era cea mai aproape recitare a sa.”

 
CURAJ. Era un tip echilibrat. “Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată ieşindu-şi din fire! Optimismul mă face să sper că mai există prieteni precum Moţu, iar, dacă nu, cred că o parte dintre cei care l-au cunoscut,  avînd deja un model, au şansa să devină. Nu am avut absolut nici o bănuială despre stările pe care le traversa. Asta pentru că aşa a vrut el. Şi-a ascuns cu bărbăţie durerea. Ca omul drag care-ţi intră în suflet, la plecarea sa, Moţu Pittiş a luat o bucată din sufletul fiecăruia”, încheie Marius Baţu.            

 
EXPLICAŢII. Violonistul Mihai Neniţă era foarte atent la tot ceea ce  spunea Domn Profesor cînd l-a văzut prima oară. “Îl ascultam cu atenţie pentru că spunea lucruri interesante  şi frumoase. Avea explicaţii pentru absolut orice.” Pe cei doi îi leagă nenumărate amintiri. Una dintre ele este de la Chişinău. Era prima dată cînd Moţu venea în capitala Moldovei. La conferinţa de presă de dinaintea  spectacolului, Moţu a fost întrebat ce părere are despre Moldova. A răspuns foarte scurt că Moldova pentru el înseamnă Mihai Neniţă. “Am rămas fără cuvinte. Îmi dădeam seama că acest om chiar ţinea la mine şi că aveam alături de mine un prieten.”

 
CALITĂŢI. Mihai consideră că despre Domn Profesor sînt foarte multe lucruri de spus: “Era unic în tot ce făcea şi avea o personalitate demnă de respect. Pe scenă era un perfecţionist. Ştia să fie «Cel mai frumos  din oraşul acesta». Vorbea cu publicul, cînta cu publicul, îl făcea să suspine, să ofteze, să rîdă, să plîngă. Cel mai frumos lucru este că iubea publicul, iar fiecare spectacol era o bucurie şi pentru noi, cei care eram cu el pe scenă. Îi plăceau ciorba de burtă, micii  şi ţigările Carpaţi. Înaintea unui spectacol  intra fericit pe scenă şi îi făcea şi pe ceilalţi  colegi să se bucure de întîlnirea cu marele public. Toate recitările lui Moţu îmi plăceau. Erau cu totul şi cu totul deosebite. Da, era un om foarte calm şi nu-şi ieşea din fire fiindcă era mult prea inteligent să se certe cu cineva. Un om ca el se naşte foarte rar, atît de simplu, atît de sincer şi atît de uman. Am avut bucuria să-l cunosc şi să vorbesc cu el despre foarte multe lucruri. După ce s-a stins o stea ne dăm seama  cît de frumos lumina sufletele noastre, cît de  frumos strălucea  pe scenă şi nu numai. «Domn Profesor» ne-a predat o lecţie de viaţă , o lecţie de  nota 10”, încheie tînărul Mihai Neniţă.

 

La Google

“Prietenii la care am stat în ultimul turneu, Alina şi Ovidiu, ne-au dus să vizităm sediul Google, Ovidiu lucrînd acolo, spune Ducu Bertzi. Moţu a acceptat să mergem cu o decapotabilă, cred că nici nu mai conta cu ce mergem, important era că vedeam ce se întîmplă acolo. La intrare s-a semnat electronic «Florian Pittiş – Radio 3net România».”

 
“Ce să însemne folkul? Un om cu o chitară? Asta s-ar putea să însemne şi bluesul. Un om care îşi cîntă propriile compoziţii? Şi la blues se întîmplă lucrul ăsta. Folk este destul de apropiat de folclor... Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de ţărani şi n-au dobîndit-o încă pe cea de orăşeni? Să fie o întoarcere la origini, pentru că în Antichitate versurile erau spuse acompaniate de un instrument, ceea ce se numeşte melopeea? Folkul să însemne numai cîntecele de prostest? O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?! S-ar putea să însemne toate la un loc...”
Florian Pittiş

Citeşte mai multe despre:   să-l,   scenă,   ducu,   moţu,   spectacol,   profesor,   ducu bertzi,   bertzi,   florian pittiş 13 august 2007,   domn,   domn profesor

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de