x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nu poate să mai fie român...

1
Autor: Dana Andronie 13 Iul 2009 - 00:00
Nu poate să mai fie român... /
Vezi galeria foto


După aproape trei decenii de când trăieşte printre nemţi, Dan Andrei Aldea şi-a repudiat cetăţenia română.



Dan Andrei Aldea înseamnă, în România, două lucruri: Sfinx şi „Om bun". Primul este numele unei trupe le­gendare, al doilea este titlul unei piese emblematice, devenită şi titlu de festival. Se mai ştie, vag, că era un muzician complet, performant şi cu studii academice. Deci el venea în rock de pe o platformă înaltă, nu învăţa muzica o dată cu genul. Pentru el rockul a fost o opţiune conştientă, lucidă, nu o simplă revoltă viscerală. Dan Andrei Aldea a fost, în lumea sublim-bezmetică a rockului, singurul aristocrat. Poate asta i-a şi atras atâtea duşmănii perfide, venite din chiar interiorul tagmei muzicale, pe care el o reprezenta strălucit. Poate mult prea strălucit...

Ca să înţelegem mai bine durerea şi drama care l-au determinat pe Dan Andrei Aldea să-şi repudieze cetăţenia, după zeci de ani de aşteptare şi speranţă, ar trebui să ne imaginăm următoarea scenă, pe care fiecare dintre noi a văzut-o măcar o dată: un câine de rasă trecând pe lângă o haită de mai­danezi. Aceştia din urmă, care cu câteva secunde mai înainte se bătuseră pentru o coajă de pâine aruncată de un trecător, se polarizează spontan într-o coaliţie primitivă şi se reped asupra confratelui de specie, atât de asemănător lor, dar atât de diferit...

Aşadar, Dan Andrei Aldea renunţă la cetăţenia română. Ca şi Brâncuşi sau Emil Cioran, are toate motivele să o facă. De fapt, nu chiar toate, pentru că şi uriaşii săi predecesori au greşit pe undeva: au confundat dezamăgirea cu adevărul.

Nu împărtăşim justeţea gestului, dar nu suntem în măsură să-l judecăm. Interviul de mai jos (şi din continuarea acestei ciudate ediţii de colecţie), ne pune în faţă un adevăr pe care nu l-am ştiut şi nu ni l-am imaginat: adevărul despre Dan Andrei Aldea.

„Om bun":- „era o piesă de băşcălie"

        Kahlil Gibran spunea că adevărul se adevereşte şi capătă trup. Pentru tine, venirea în Germania a însemnat că adevărul a căpătat trup?

Din multe puncte de vedere, da. În primul an în Germania, ca transfug, n-am avut dreptul la muncă. Am muncit la negru. Însă am avut mare noroc să intru direct în pâine. Hansi Goldfuss m-a ajutat foarte mult. Acum e cel mai bun cameraman din lume. El însuşi a cântat şi a avut câteva hituri. Dar, la un moment dat, s-a hotărât să devină cameraman. Şi-a vândut studioul şi asta s-a făcut. La el am înregistrat prima oară şi am rămas în relaţii extraordinare. Prin Hansi s-a dus vestea că e unul care cântă cu chitara şi aşa am intrat şi în alte studiouri. Să intri într-un studio în Germania e foarte greu, pentru că aici se lucrează cu oameni foarte cunoscuţi, care au experienţă. Dacă unul nu poate, este chemat al doilea de pe listă. Dacă nu eşti vizibil mult mai bun decât toţi cei zece la un loc, a fost prima şi ultima oară când ai imprimat. Am avut norocul să fiu mai bun decât toţi cei zece şi numele meu a ajuns brusc la începutul listei. Am lucrat în multe studiouri, cu multă lume, cu şi pentru staruri, cu alţii care au devenit ulterior staruri.

          Spuneai că-ţi place să-i serveşti pe artişti...


Spuneam asta în contextul Saragossa Band, dar este valabil pentru oricare artist cu care lucrez. În general, cine a lucrat o dată cu mine, nu mai lucrează cu nimeni altcineva în viaţa lui. Asta nu pentru că aş fi un artist atât de bun - în lume sunt chitarişti foarte, foarte buni - dar sunt eu altfel.  

        Cum rezistă un rebel ca tine într-o lume nemţească?


Ştiu eu dacă sunt un rebel?... 

         La un moment dat spuneai că unul ca tine se naşte o dată la un secol...

Eu nu pretind că sunt cel mai bun sau că până la mine nu au fost chitarişti buni, dar astea sunt faptele. Şi înaintea mea, şi după mine, au existat chitarişti geniali. Îmi amin­tesc de Alecu Rădulescu, care pentru noi era Dumnezeu! Cânta foarte, foarte bine. Sau Gabi Mezei sau Tică Brânzan, Radu Mircea, Radu Goldiş, Sandu Abramovici, erau cu toţii foarte buni. Tot ce am spus a fost c-am avut de oferit lumii mai multe decât ei, şi nu datorită meritelor proprii, ci datorită situaţiei. Nu e meritul meu, dar nici vina mea. Ce era să fac?! Eu am învăţat de la toţi câte ceva, ce ştia fiecare mai bine să facă la chitară. Mă consideram din noul val, despre care spuneau „ăştia ştiu să cânte tare, repede şi prost". Mie, ca student la Conservator, sau ca mu­zicant din copilărie - am învăţat notele la 3 ani, înainte să învăţ alfabetul! -, nu mi-a plăcut ca muzicienii vechi să-mi spună că eu cânt tare, repede şi prost... M-am străduit să învăţ de la ei cele 30-40 de standarde de jazz pe care le cântă ei la cârciumă, să am idee despre ele şi să vorbesc despre asta în cunoştinţă de cauză. Ulterior am ajuns bun prieten cu mulţi dintre ei. 

         Repet, eşti un rebel prin ceea ce eşti şi prin ceea ce faci. După ce ţi s-a făcut o nedreptate, după percheziţii, ai rămas fidel principiilor, ai vrut să fii liber în continuare.

Percheziţiile, pot să vă spun acum, că nu erau făcute din cauza mea, ci din cauza părinţilor mei. Pentru un trecut care, uitat mulţi ani, a fost redescoperit deodată... Tatăl meu a fost închis la Doftana ca deţinut politic, şi fusese exact pe partea opusă comuniştilor.. După ce a ieşit, mulţi ani nu a putut să se angajeze nici măcar ca măturător de stradă. Pentru a supravieţui, împreună cu toată familia, a fost nevoit să-şi schimbe numele, în Andrei Aldea. Eram atât de săraci, încât mâncam ciorbă făcută din frunze de salcâm.  

        Părinţii tăi, care abia trăiau în sărăcie, te-au îndrumat spre artă. Pare o atitudine aristocratică...  


Da, chiar aşa este! Însă eu n-aş fi făcut acelaşi lucru cu copilul meu. Aşa erau oamenii pe vremea mea. Am avut nişte părinţi extraordinari. Amândoi erau oameni foarte drepţi. Toată familia a trăit într-o singură cameră. Acolo dormeam eu, bunica şi părinţii mei... Ani întregi. Îşi dai seama cum se simţeau părinţii mei - care erau încă în putere fizică - neavând voie să facă dragoste ca să nu audă copilul. Casa în care am stat fusese înainte casa de rendez-vous a unui colonel... Apă nu avea, WC-ul era în curte... Era o singură cameră mare locuibilă. Mai avea o cămăruţă în care stătea bunicul meu. Cum intrai în cameră, vedeai pe peretele din faţă, unde era şi patul meu, un mare portret cu Stalin. Era vizibil, îl putea vedea toată lumea. După mulţi ani, tata a ridicat tabloul şi mi-a arătat ce era sub el. Era icoana Maicii Domnului. Îţi dai seama ce viaţă au dus oamenii ăştia, dacă au fost nevoiţi să se deghizeze în halul ăsta?! Chiar dacă intra vecinul, acesta nu avea ce să spună mai departe. Şi, după nu ştiu câţi ani, poate din vina mea, să reînceapă percheziţiile. Din naivitate şi prostie, am povestit unor oameni pe care îi credeam fraţi de cruce câteva amănunte despre trecutul părinţilor mei şi imediat au reînceput percheziţiile. De supărare, văzând că trecutul iese din nou la iveală după 30 de ani, mama s-a îmbolnăvit, a intrat în spital de unde n-a ieşit decât ca să moară acasă. Nu doresc nimănui să trăiască, aşa cum trăiesc eu, cu sentimentul că poate el însuşi şi-a ucis, prin naivitate şi încredere în oameni, propria mamă.  

 „Şi acum produc muzică clasică"

        Tatăl tău ţi-a pus vioara în mână?


A zis că, decât să bat mingea pe stradă, mai bine să fac muzică. Am început să studiez pianul cu o fostă colegă de-a tatălui meu, din vremurile de demult, care era profesoară. La 4-5 ani, mergeam bezmetic, de unul singur, din Militari, unde locuiam, până la Elefterie, pentru a lua lecţii. Peste câţiva ani am început şi cu vioara, mai întâi cu un profesor, care locuia tot în Militari, apoi, din clasa a doua, după ce am dat examen, am intrat cu multă greutate la Liceul de muzică. Spun cu multă greutate - cei din cercurile iniţiate ştiu - în clasa a doua eram prea bătrân pentru vioară. Pe vremea aceea se intra din clasa I şi numai după ce copilul urmase grupa de preşcolari la Şcoala de muzică. Asta au şi zis cei din comisie: „Păcat, e prea bătrân să intre la şcoala de muzică". Am avut noroc cu doamna Rozy Stern, violonistă concertistă, care a zis: „Las' că-l iau eu la clasa mea". Şi m-a luat.  

        Şi de la muzica clasică la chitară cum ai trecut?


Dacă mă întrebi aşa, acum regret că am făcut asta. Mi-ar fi fost mult mai uşor dacă rămâneam la muzica clasică. Pe vremea aia eram un fel de speranţă a şcolii, ca violonist. Toată perioada ulterioară am fost dezamăgirea profesorilor mei, pentru că nu m-am mai ocupat de vioară şi m-am apucat de chitară. Ca orice copil rebel, la 13-14 ani aveam îndoielile mele legate de muzică. Şi acum mi se pare că muzica clasică e ceva frumos care a fost odată, a fost cât a fost, dar nu mai are nimic de zis oamenilor din timpul meu şi mai ales mie. Dar şi acum produc muzică clasică. Atunci am renunţat să mai studiez vioară. Însă, după 17 ani de studiu, rămâi cu ceva în oase! Mai ales în cazul meu, care am memoria oaselor puţin mai durabilă decât alţii. Chiar şi azi mai sunt chemat să intrepretez ceva clasic la vioară şi avertizez lumea că nu mai cânt demult, dar am surpriza că nu falsez atât de mult încât să protesteze cineva. E o minune pentru mine.         

Ai învăţat repede să cânţi la chitară? 


N-am învăţat prea repede. Eram un începător în primele trupe în care am cântat. Avantajul meu a fost că eram muzician de la şcoala de muzică. Când ştii notele, e ca şi cum ştii o limbă străină şi prinzi mult mai repede. În plus, vioara sau chitara înseamnă tot muzică, tot un instrument este. Dacă aplici legile de studiu de la vioară la chitară, nu-i nici o problemă. 

        E mai puţin complicat decât cu femeile...

Ooo, femeile sunt mult mai complicate! Revin şi spun că am avut mare noroc. În clasa a VII-a, părinţii şi profesoara mea, doamna Stancu, au zis că ar fi bine să schimb clasa, să nu mai fiu la doamna Stern, de care mărturisesc că m-am despărţit cu lacrimi. Şi am intrat la domnul Cumpătă, care ulterior a ajuns profesor la Conservator. Domnul Cumpătă mi-a fost profesor şi mai târziu, la Conservator. Am rămas prieten de familie cu dumnealui. Când am ajuns mare chitarist şi toată lumea mă ştia, mergeam la el cu „probleme de chitară". El, fără să aibă habar de chitară, îmi spunea „faci aşa şi aşa", cum ştia că se studiază. Am povestit asta ca să sprijin argumentul că muzica e aceeaşi, chiar dacă instrumentul e altul. 

         Sfinxul a fost o piatră de încercare grea?


A fost! Am intrat cumva pe uşa din dos. Sfinx n-avea baterist, iar Marian, ce-l pe care îl racolaseră deja, a vrut să mă ia şi pe mine în trupă. Câr-mâr, au acceptat să vin şi eu. Am cântat şi am rămas.  

         Şi au început să curgă turneele...


Am fost la Festivalul de la Sopot, cu Dida Drăgan, alături de care am cântat, o perioadă. Apoi, în Germania de Est, la Festivalul Cântecului Angajat. Aici s-a întâmplat ceva foarte interesant. Am fost trimişi cu un „supraveghetor". Regula era ca toată lumea să participe cu o dedicaţie. Ca, de exemplu, un cântec despre Che Guevara sau despre Fidel Castro. Ni s-a dat şi nouă o partitură de învăţat, care trebuia cântată la final, în cor, de toţi participanţii la festival. Evident că ne-am băgat picio­arele şi n-am participat la treaba asta, drept pentru care am fost mustraţi de organizatori. Primul care a ripostat a fost tocmai politrucul nostru: „Băi băieţi, noi am venit la festivalul ăsta să cântăm, nu să facem politică!". Stupoare. Asta a fost bafta noastră, nu ştiu ce am făcut să o merităm. Alte ieşiri din ţară au fost contractele în cabarete, în barurile de noapte din Vest. Am fost de câteva ori în Franţa, de câteva ori în Belgia, în Luxemburg, de unde am şi fugit. Era muncă multă şi grea...

         Cum s-a născut piesa „Om bun", o melodie care a făcut atât de multe?

A făcut multe după plecarea mea. Când am imprimat-o cu Sfinx, n-a dat nimeni doi bani pe ea. Noi, cei din trupa Sfinx, eram la un moment dat trei: Bibi la bas, eu la chitară şi Marian Toroimac la baterie. Marian a terminat şi el Conservatorul, dar n-avea sprijin financiar în Bucureşti, el fiind de loc din Topoloveni. Cu trupa Sfinx nu se câştiga mai nimic, eram săraci lipiţi pământului cu toţii. Eu şi Bibi stăteam încă acasă, la părinţi, dar Marian a fost nevoit să-şi găsească un job adevărat, ca să poată trăi. Şi-atunci, cu toate regretele, ne-am despărţit de el. Se angajase la radio. Pentru mine, din clipa aceea, formaţia Sfinx n-a mai existat. Cu Marian am avut o afinitate deosebită. Ca şi la sexul dintre o femeie şi un bărbat, unde lucrurile se leagă fără efort atunci când se potrivesc, aşa e şi între artişti. Poate exista comunicare, receptivitate, completare fără nici un efort. Am vorbit cu Bibi ce facem mai departe, după plecarea lui Marian. Ne-am hotărât să facem o formulă de mijloc, fără baterist. L-am luat pe Doru Donciu, care fusese flautist la formaţia Coral şi, în formula asta - chitară, pian, bas şi flaut - am cântat o vară la Casa Studenţilor. Ca să avem ce să cântăm, a trebuit să compunem nişte piese. „Om bun" a fost una dintre ele, chiar cea cu care deschideam serile muzicale. În versiunea iniţială, ultima strofă suna aşa: „Deschide poarta şi dă-ne o coajă/ Aibi milă de nişte bieţi menestreli/ Dă adăpost pentru o noapte/ Sărmanilor Doru, Dan şi Cornel". Despre noi era vorba. Ani după aceea, când l-am imprimat pe disc, am hotărât să-i dăm o formă mai generală, despre toţi me­nestrelii din lume. La o adică, nici nu mai erau în trupă doar Doru, Dan şi Cornel. Era o piesă de o băşcălie amară. În fond, era vorba despre soarta noastră. Trebuia să supravieţuim şi noi, muzicienii, într-un fel.  

        Cum ai luat decizia să rămâi în Luxemburg, atunci în 1982?

Atunci s-au potrivit stelele. Să-ţi spun cinstit, am regretat atunci că nu am rămas în Vest de prima oară când am avut ocazia, cu mulţi ani înainte. Din primul meu an cu Sfinx.  

       Decizia o luaseşi totuşi de ceva vreme. Ce te-a determinat să ajungi la acel punct?


Eram tot mai dezamăgit de ce se întâmpla cu poporul român, cu formaţia Sfinx, în general cu toată viaţa. Mă săturasem, la un moment dat. Şi mai ales îi promisesem mamei, pe patul de moarte, că o să plec din România.  

        Crezi că România are artiştii pe care-i merită, iar tu aici, în Germania, ai publicul pe care îl meriţi?

Grea întrebare. Eu n-am fost cel mai bun fiu al poporului român. Dar cu puţin timp înainte să fug, părinţii mei au fost foarte atinşi de seria de percheziţii efectuate la domiciliul lor. Veneau jeepuri, o luau pe mama de la serviciu, mergeau acasă, pentru că - spuneau ei - au informaţii că fiul lor face trafic cu aur. Taică-meu degeaba le zicea: „Fiul meu n-are nimic de-a face cu aurul! Nu vedeţi cum trăim? Suntem săraci. Dar poftim, intraţi!". Căutau orice petic de hârtie, ceea ce pentru tata era o dovadă că nu pentru aur erau ei acolo. Ai mei şi-au dat seama de adevăratul motiv, iar maică-mea, după 30 şi ceva de ani de linişte, s-a îmbolnăvit, a intrat în spital, unde a stat două săptămâni. I-au dat drumul acasă, ca să moară. Dar pe patul de moarte, am avut o ultimă conversaţie. „Măi prostule, mi-a zis, tu de ce mai stai aici? Crezi că te apreciază cineva? Crezi că ai o datorie faţă de patrie, să stai să te lupţi pentru ei? Eşti un copil prost. Ăştia fac băşcălie de tine că nu fugi. Nu uita ceva: România, de când a fost ea, a fost bleste­mată să-şi alunge şi să-şi omoare cei mai buni oameni. La prima plecare, dacă ţi-or mai da drumul să ieşi din ţară, jură-mi că nu te mai întorci!" I-am jurat şi, la prima plecare, am rămas afară. 

„Sunt încă român în acte"       

Ai devenit mare star în România abia după ce ai fugit!


Da. Ştiam că nu sunt cel mai bun fiu al patriei, dar nici cel mai rău. Mi-am pus pro­blema că i-am jurat mamei că o să fac ceva. Am tras linie şi am adunat: merită să mai stau? Am ajuns la concluzia că nu. Deja începuse să se preconizeze situaţia la care s-a ajuns azi. Până la fuga mea, nu mă prea ştia nimeni. În perioada de apogeu a Sfinxului, aveam probleme în a umple o Sală Polivalentă. La muzica pe care o făceam noi, n-aveam prea multe pretenţii, dar nici să nu putem umple Polivalenta, aşa cum o făcea trupa Metropol, de exemplu, la care rămâneau mii de oameni pe-afară! Eram prea buni, chiar dacă noi, totuşi, cântam pentru o minoritate. Eu acum consider experienţa mea în România un eşec. Cred că meritam mai multă atenţie din partea pu­blicului. În fond, noi voiam să facem ceva bun şi eram printre puţinii care nu căutau să ia banii publicului.         

Crezi că acum stau lucrurile altfel? Sala Polivalentă se umple cu manelişti!

Eu zic că la ora actuală România este pe cel mai bun drum înspre a-şi pierde însăşi esenţa poporului care o locuieşte. Ceea ce nu s-a întâmplat nici sub unguri, nici sub turci, sub ruşi, sub comunism... Acum, îşi pierde identitatea.      

   N-o să mai vii niciodată în România? 


Nu mă interesează de nici un fel pu­blicul şi nici altceva. Dacă o să mai ajung vreodată în România, o să merg la Oradea, la fami­lia viitoarei mele soţii, care vrea foarte mult să mă vadă acolo. Eu sunt încă român în acte. Un prieten foarte bun al meu lucrează la biroul care acordă cetăţenia germană. De zece ori m-a rugat doar să semnez actele să-mi iau această cetăţenie. De zece ori l-am refuzat. Să fiu român în Germania a însemnat pentru mine enorm. M-am încăpăţânat să le arăt nemţilor că măcar cu o parte din români se poate lucra, se poate vorbi, că poţi să-ţi faci prieteni printre ei, că sunt oameni de nădejde. N-o lua ca pe un patriotism! Dar în fiecare zi vedeai în ziarele nemţeşti ştiri despre românii care făceau cine ştie ce nelegiuiri. Românii s-au făcut de rahat în lume în continuu. Şi am vrut să arăt că nu toţi românii suntem aşa. Eram mândru când eram anunţat la concerte „La chitară, Dan Aldea din România". Dar acum sunt hotărât să-mi depun actele pentru cetăţenia germană. Vreau să renunţ la cetăţenia română. Mai mult, la concertele mele sunt prezentat, mai nou, la cererea mea: „Dan Andrei Aldea din Africa de Sud". Îmi pare rău că am ajuns aici, dar sunt silit să fac asta. Chiar vreau să se ştie că acesta este ultimul meu interviu. Nu mai vreau să vorbesc despre muzica mea, despre viaţa mea pentru români. Vreau să am linişte.

Citeşte mai multe despre:   romania,   oameni,   decăt,   muzica,   roman,   andrei,   chitara,   sfinx,   chitar

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de