x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ceata de feciori, alai străvechi al zeilor solari

0
Autor: Iulia Gorneanu 24 Ian 2010 - 00:00
Ceata de feciori, alai străvechi al zeilor solari Arhiva personală/
Vezi galeria foto


Nu voi înţelege niciodată cum de a ajuns calendarul, apărut bunăoară doar pentru a delimita timpul sacru de timpul profan, să-mi organizeze sec viaţa în loc s-o rostuiască... Am aşteptat să treacă sărbătoarea ca să pot scrie despre ea. Pentru că sărbătoarea este întocmai cum spunea Eliade: "o veşnică întoarcere «in illo tempore»", într-un trecut care este mitic şi nu are nimic istoric.

Nu poţi scrie într-un timp împrumutat timpului, când sărbătorile creştine se amestecă încă tulburător de puternic cu riturile păgâne, într-un timp în care Hristos se Naşte, iar zeii solari mor şi renasc, într-un timp care se cere imperios trăit, pentru că te întoarce în copilărie şi-ţi aminteşte că şi tu, colindând, ai ajutat odată la înnoirea lui. Era pe vremea când existau deosebiri fundamentale de structură şi sens între timpul tău şi timpul oamenilor mari, când vedeai cerurile deschise şi nu spuneai nimănui, când simţeai taina şi nu întrebai nimic, când "misteryum tremendum" era trăit, nu citat.

Eu am trăit asta în fiecare an al copilăriei mele, de la Sfântul Nicolae până după Bobotează, timp în care Ceata de Feciori punea stăpânire pe sat. Atunci se întâmpla ceva ce nici măcar noi, copiii, nu puteam explica. Feciorii erau îmbrăcaţi frumos, cu straie albe şi căciuli negre cu vâstre. Vâstra vătafului era cea mai mare şi era împodobită cu mărgele, cioburi de oglindă, flori din hârtie creponată şi pene de păun.

Feciorii erau vecinii noştri, fraţii şi verii noştri, cei care se jucaseră adesea cu noi, ne dăduseră bomboane şi ne făcuseră cu mâna din car sau de pe bicicletă. Atunci de ce ne fascinau şi totodată ne era frică de ei când veneau cu Ceata, de ce nu îndrăzneam să-i atingem, să-i privim, de ce nu le răspundeam dacă ne întrebau ceva, iar când intrau în casă aşteptam îngroziţi momentul în care terminau colinda şi ne ridicau la grindă? "Tremendum et fascinans", ar spune Otto.

Intrând în Ceată, Feciorii erau iniţiaţi, fiind iniţiaţi împrumutau sacralitate în perioada confreriei şi astfel, fără să ştie exact ce fac, împlineau un ritual străvechi, prin repetarea la fiecare casă - de cele mai multe ori mecanic - a unui text straniu, uneori neinteligibil, fără nici o legătură cu Naşterea sau cu orice altceva cunoscut lor. Prin reiterarea de zeci sau poate de sute de ori într-o noapte a textului augural, feciorii activau forţa magică a cuvântului, devenind o dată pe an protectori supremi ai comunităţii, adevăraţi şamani ai norocului şi belşugului.

REGULILE
Ceata de Feciori (cf.şi www.margineni.ro) reprezintă cea mai veche formă de organizare a colindătorilor. Se adună de Sfântul Nicolae, când se stabileşte gazda, se alege vătaful, se împart celelalte "roluri" (crâşmar, pristav, tăciunar...) şi se transmit regulile stricte de funcţionare. Obligaţia principală a Feciorilor este să colinde tot satul în Ajunul Crăciunului, iar după aceea să asigure în comunitate o stare de veselie, euforie şi fast până la Sfântul Ioan, când Ceata se sparge.

În această perioadă se credea că Zeul-An intră în agonie şi moare, iar pentru a renaşte se cereau înfăptuite numeroase ritualuri care aveau puterea să refacă timpul primordial, timpul neînceput, de dinainte de creaţie.

Textele colindelor din Viştea de Sus sunt străvechi, de sorginte precreştină, neinfluenţate de schimbarea datei Naşterii Mântuitorului de la 6 ianuarie la 25 decembrie, survenită în secolul al IV-lea, tocmai pentru a eclipsa sărbătorile zeilor solari, atât de vii în memoria colectivă. Tot pe 25 se celebra şi Anul Nou, care abia începând cu secolul al XVI-lea a fost stabilit la 1 ianuarie. 

 

Aşa se explică faptul că atmosfera din Ceată este ludică, excesivă, tumultuoasă, cu muzicanţi, joc şi rachiu, amintind de veselia Saturnaliilor sau chiar de acel "desfrâu sacru" al sărbătorilor dionisiace ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului. Jocul de priveghi este transferat acum în plan mitic la moartea Zeului-An, cu scopul de a ordona haosul provocat de dispariţia lui.

Divinitatea celebrată la sfârşit de an vechi şi început de an nou nu era nemuritoare prin viaţa fără de moarte, ci prin moarte şi renaştere ciclică. Astfel, obligativitatea desfăşurării jocului în timpul colindatului acolo unde în casă erau fete sau tinere neveste este pe deplin justificată, femeia - ca simbol al fertilităţii - fiind asociată dintotdeauna cu riturile de reînviere simbolică.

Colindatul începea noaptea, timp al iniţierii ceremoniale, iar mersul Cetei însoţite de muzicanţi pe uliţele satului, într-un adevărat parcurs magic, situa comunitatea sub cuprinderea unui cerc sacru, cu puternice valenţe apotropaice. Tot în cerc se aşezau colindătorii în jurul mesei, devenită în acel moment altar, şi, aplecaţi asupra darurilor ritualice, cu braţele petrecute pe după umeri îl colindau pe cel mai tânăr din casă.

Apoi îl ridicau la grindă. Gazda se colinda în prag sau la fereastră, întotdeauna în locurile de trecere... şi venea Crăciunul, iar alaiul străvechi al zeilor solari îşi căutau odihna la Gazdă, lăsând locul Irozilor să vestească Naşterea Mântuitorului.

ÎNTOARCEREA
M-am întors în Viştea de Sus de Crăciun, cu toate amintirile lumii mele demult pierdute. M-am întors în Viştea şi am căutat degeaba brazii de la poarta Gazdei Cetei de Feciori... M-am întors să vă pot povesti, să vă pot împărtăşi uluitoarele texte precreştine despre fântână şi cunună, despre grădini înflorite şi iubire, despre inel şi măr, texte solare ascultate acum, nu transcrise de Herseni la început de veac XX, să fac fotografii cu oameni vii, nu să nu fiu nevoită să apelez la excepţionala arhivă a satului Mărgineni, pe care cu generozitate mi s-a îngăduit să o folosesc.

M-am întors în Viştea de Sus şi am găsit un sat agonic, străjuit de crestele ninse ale munţilor, tăcut ca un om bolnav şi împietrit ca o dorinţă tainică şi dureroasă. "Anu' ăsta nu s-o făcut Ceată. Şi nici anu' trecut." Satul, îmbătrânit şi singur, parcă nu mai aştepta pe nimeni şi nimic. Am aflat în zilele următoare că aproape toate celelalte sate din ţara Făgăraşului au Ceată.

Şi de data aceasta, Feciorii - atâţia câţi au mai rămas - au găsit puterea de a reînvia texte de ne-nţeles despre lei şi călăreţi, despre Sfântul Soare şi Zâorile Surori, despre fete frumoase cu mere în sân, texte cu refrene nedesluşite şi cuvinte pierdute prin iernile fără de număr, cântate sacadat, războinic, uneori strigate din răsputeri, alteori rostite răguşit, ca un descântec adus aminte şi spus acum pe nerăsuflate, pentru a fi uitat apoi un an întreg, până când timpul îmbătrâneşte din nou, întunericul şi frigul pun stăpânire pe lume, iar alaiul străvechi al zeilor solari porneşte încă o dată pe aceleaşi uliţe înguste ale satelor noastre...

Citeşte mai multe despre:   lada de zestre

 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie
Serviciul de email marketing furnizat de