x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Lisa lui Octavian Paler

1
Autor: Andreea Tudorica 07 Iul 2009 - 00:00
Lisa lui Octavian Paler KARINA KNAPEK/EDITURA INTACT
Vezi galeria foto


"Bună ziua! Ştiţi cumva unde este casa lui Octavian Paler?" Omul, cu coasa în spinare, îşi trage şapca de pe frunte, şi-o îndeasă pe cap, stă un pic şi se gândeşte: "Paler? Adică şefu', nu? Ăl de sus, nu?" Zâmbesc şi aprob din cap. Mutâdu-şi coasa de pe un umăr pe altul, ne indică printre case drumul. Aşa am făcut cunoştinţă cu Lisa. Lisa lui Paler. Un punct mic pe hartă legat de Sâmbăta şi de Făgăraş. Un punct uriaş pe harta vieţii gânditorului şi scriitorului Octavian Paler.

Un copil bălai, cu ochii negri mici şi jucăuşi, mână cele două vaci, Cioanta şi Mali, pe uliţa satului. Era vara anului 1937. Pe Calea Secii "un drum forestier, pietros, cu două garduri de nuiele, calea regală a copilăriei", undeva la poalele Munţilor Făgăraş. Mânca mure, zmeură, afine, ciuperci, fura cartofi şi îi cocea.

Copilul acela nu ştia nici ce e metafizica, nu ştia nici ce e dincolo de munţi pentru că nu mai văzuse alt sat în afară de Lisa. Poate că îşi închipuia că dincolo de munte este marea, sau oceanul şi poate că uneori şi-ar fi luat lumea în cap, pe Cioanta şi pe Mali şi ar fi fugit dincolo de munţi. Dar nu avea curajul să părăsească "paradisul din Lisa". Sau poate nu voia să-i fie contrazise iluziile.

În Lisa copiii, copiii de pe Delături (de la periferie) păzeau vacile pe Calea Secii, cei de pe uliţa principală mergeau pe Piscul Cornii, iar cei de peste vale se duceau pe Calea Râului. "În rest, nu ne separa nimic. Eram la fel de înapoiaţi. De aceea copilăria mea a fost fără ranchiuni, gelozii sau revolte" - "Deşertul pentru totdeauna". Copilul acela fără ranchiuni, gelozii şi revolte care nu ştia ce este metafizica şi cu ce se mănâncă aceasta, cunoştea mii de mirosuri ale ierbii, în funcţie de oră şi lumină, de ploaie sau secetă.

Putea să prevadă cu exactitate cum va fi vremea a doua zi şi unde trebuie căutată mierea de viespi sau cum trebuie speriaţi mistreţii care veneau noaptea în livezi în căutare de rădăcini dulci.

COPIL PE CALEA SECII
"Lisa era un loc ideal pentru a demonstra selecţia naturală susţinută de darwinism. Nu rezista oricine în ea. Nu exista dispensar, nu exista doctor, nu existau medicamente. (...) Viaţa nu arăta deloc roz, ca în poveştile bucolice, cu ţărani decorativi, mirosind a ierburi şi a eternitate" - "Deşertul pentru totdeauna".

Lisenii se ivesc timizi şi molcomi prin porţile mari ale caselor, făcute astfel pentru a intra căruţele cu fân. Te salută, fie că te cunosc, fie că nu. Se duc în timpul săptămânii la câmp să muncească pănă la asfinţit, iar duminica şi de sărbători se umple micuţa biserică veche până e gata cea nouă şi mai mare. Când ajungi în Lisa simţi că poţi respira. Poate nu mii de mirosuri ale ierbii. Poate doar zece. E suficient şi unul singur. Nimic nu te trimite acasă. Eşti primit cu braţele deschise. Ţi se dă şi o pâine făcută pe vatră, proaspătă, caldă, adusă în gospodăriile oamenilor de la Făgăraş. Sătenii spun că cine pleacă din Lisa o să tragă înapoi să se întoarcă acasă. "La rădăcini", spun ei.

"De ce?" am întrebat. "Păi nu vedeţi cum miroase aici." Au plecat tinerii prin străinătăţuri, de au crezut italienii mai în glumă mai în serios că metropola României, capitala ar fi Făgăraş. Mulţi nu se mai întorc, îşi fac un viitor prin alte zări. Bătrânii rămaşi îşi duc apusul alene, iar copiii, nepoţii, nu mai duc vacile la păscut nici pe Calea Secii, nici pe Piscul Cornii nici pe Calea Râului. Se aleargă pe uliţe, joacă fotbal pe unde pot şi fac schimb de jucării. Paler nu a avut când era mic nici o jucărie.

"În Lisa nu funcţiona obiceiul ca părinţii să le dea copiilor jucării. Singurul răsfăţ de care am avut parte se întâmpla dimineaţa când tata îşi apropia obrazul de obrazul meu... ceeea ce mă făcea fericit". Până a plecat din Lisa, micul Octavian Paler nu a văzut ce-i acela un pom de Crăciun, deşi pădurile de brad cădeau peste sat. Singurele jucării pe care le-a primit au fost "steaua" şi "vicleimul", cu sabia de lemn, migălite de tatăl său, pentru colindul de Crăciun. Alte jucării erau cioplite de el însuşi în lemn.

Astăzi copiii din Lisa au păpuşi, trenuleţe şi maşinuţe. Dar au şi şcoală nouă numită recent după numele gânditorului trecut în lumea cealaltă în urmă cu doi ani. Nimic altceva din sat nu arată că aici s-a născut scriitorul Octavian Paler. Lumea din sat cunoaşte povestea consăteanului lor. Unii chiar i-au citit şi cărţile. Şi deşi fusesem avertizată, mă aşteptam totuşi să găsesc un ceva care să spună oricui că acolo s-a născut şi a copilărit Octavian Paler. Primarul, noul ales, tânăr, hotărât şi cu elan cum mi s-a părut la o primă întâlnire, promite şi spune că deja sunt lucrurile aranjate pentru o plăcuţă şi un bust care să fie puse în faţa casei unde s-a născut Paler.

Primarul Greavu ar mai vrea să facă şi vreo 8-9 pârtii de schi lungi de 20 de kilometri în totalitate împreună cu nişte austrieci care şi-au arătat interesul pentru a investi în zonă. Sătenii speră că astfel zona va deveni una turistică, mult mai puternică decât Sâmbăta ceea ce, spun ei, ar însemna "locuri de muncă, bani şi un trai mai bun pentru noi ăştia care rămânem p'aici".




"ARUNCAT DIN MIT, ÎN ISTORIE"
La 11 ani, Octavian Paler este rupt din universul său mitic şi aruncat în vâltoarea a ceea ce el a numit "Roma", oraşul despre care ştia că este capitala României şi care l-a înghiţit lacom. Aici a dat de asfalt, de lift şi de magazinaşe cochete. Înainte de a ajunge la "Roma", acel "mic barbar" cum de altfel se autodefinea nu cunoştea nici măcar jumătate din cuvintele pe care le foloseau oamenii de la oraş: şosete, lift, electricitate,muzeu sau agent de circulaţie. Nu văzuse un film niciodată şi nu auzise de fotbal. Îi erau însă familiare stelele din osiile Carului Mare şi Carului Mic.

În efortul de a se integra într-un oraş total neprietenos şi în care nu se încadra, la fel cum un tablou nu-şi găseşte rama potrivită, intră cu bursă la liceul Spiru Haret şi se ambiţionează să înveţe latina şi franceza. Bursa o câştigase prin concurs. În fiecare an, părinţii elevilor de la Spiru Haret, oamenii cu avere şi statut social, ofereau burse prin concurs pentru băieţii de la sat. Aşa a ajuns Octavian Paler din Lisa la Bucureşti. Anii au trecut. A citit enorm. Oriunde, orice şi oricum.

Când făcea o pauză, visa la Lisa lui, la fânul cosit din şop unde a dormit două zile fără să-şi fi dat seama, la vacile lui, la părinţii lui pe care i-a iubit şi respectat enorm. A început să fie fascinat de mitologie. Şi a vrut să refacă imaginea despre Evul Mediu. În grădină la Lisa, s-a apucat să scrie o carte despre Evul Mediu. A plecat cu manuscrisul la Bucureşti când s-a înscris la facultate. Umbla cu servieta cu manuscrisul peste tot, fiindu-i frică să nu-i fie furat. Îi era teamă chiar şi de cei doi cu care împărţea camera pe care o închiriaseră în Capitală.

Pentru că nu avea bani să cumpere cărţi, citea prin librării până la închidere. Într-o seară, şi-a uitat servieta cu manuscrisul. Revenit în creierii dimineţii la librărie, servieta cu manuscrisul dispăruse şi nu a mai fost găsită niciodată. Şi-a jurat atunci că nu va mai scrie niciodată nimic. S-a reapucat însă, mulţi ani mai târziu, la peste 40 de ani, când a şi debutat. A regretat însă toată viaţa că nu şi-a refăcut manuscrisul despre Evul Mediu.

Din acest motiv, le-a spus toată viaţa apropiaţilor săi că tinereţea lui a fost o perioadă din viaţă în care a avut un soi de sentiment de somnolenţă. Că în tinereţe a trăit ca un somnambul, fără să participe cu mintea. Spunea că el nu şi-a trăit viaţa, ci viaţa l-a trăit pe el.

Când a terminat facultatea, Tudor Vianu i-a propus să-i fie asistent. A refuzat. O decizie pe care a regretat-o toată viaţa, mai ales că nu şi-a putut-o explica nici în anii maturităţii. "De câte ori am fost în Lisa, în ultimii ani, a trebuit să plec cât mai repede. Satul meu natal nu mai reprezintă lumea mea. Ca s-o regăsesc trebuie să fiu departe de ea.

Abia reîntors la Bucureşti reuşesc să refac haloul magic al paradisului meu pierdut". Casa din Lisa e la fel. Şi o livadă mare şi frumoasă în care ţi-e mai mare dragul să te plimbi. Acareturile sunt goale, dar au păstrat mirosul şi gena acelor vremi. Ne întâlnim aici, în acest colţişor de Lisa, cu nepoţii lui Paler. Unul dintre ei, Sergiu Greavu, seamănă leit cu Octavian. Aceiaşi ochi, aceeaşi mimică a feţei, acelaşi glas. Era cel mai aprig adversar al scriitorului la şah.

"Jucam şah, aici în casă, sau în grădină. El îşi vedea de treburile lui, iar eu cu tabla în faţă. El juca şah în orb. Era excepţional. Mai făcea ceva şi mă întreba ce mutare am făcut ca să ştie ce strategie să adopte. Şi apoi îmi spunea ce piese să-i mut pe tablă. Avea o memorie fantastică", povesteşte Sergiu Greavu.

"MĂ CONSIDERAM UN DEZRĂDĂCINAT"
Cărţile lui Octavian Paler sunt confesiuni, sunt trăirile lui interioare. Şi-a dat astfel seama, ca şi Proust, că este extraordinar în literatură să spui "eu". Era o fiinţă introvertită care simţea nevoia să se explice şi să-şi explice lumea prin trăirile sale interioare. Aşa s-au născut cărţile lui Octavian Paler. Din acest zbucium interior. Până în anul 1975, când a descoperit că are ulcer şi a trebuit să se lase de fumat, a scris numai de mână.

Apoi, s-a apucat să scrie la maşina de scris. De care nu s-a mai despărţit până în ziua decesului. Nu a putut să fie "amic" cu calculatorul niciodată. Pentru că nu ţăcănea. Îşi căra gentuţa cu maşina de scris peste tot. O aducea la Lisa, unde a scris fragmente întregi din cărţi. Ţăcănitul apăsat al tastelor îi exaspera însă pe ceilalţi din jurul lui.

"Bătea foarte tare în taste. L-am întrebat la un moment dat: Unchiule, de ce nu îţi iei un calculator că nu face atâta zgomot şi are tastatura la fel. Mi-a răspuns: Tocmai ţăcănitul acesta mă ajută să gândesc, să scriu. Nu pot să scriu dacă nu aud ţăcănitul ăsta de la maşină", povesteşte nepotul lui Paler.




Când revenea în Lisa, Octavian Paler trecea de fiecare dată pe la mormintele părinţilor săi, în cimitirul "Prograde", cum îi spun localnicii, loc în care şi el ar fi vrut să fie îngropat. "Am iubit-o pe mama, dar am trăit în cultul tatălui, care a fost un ţăran neobişnuit. Am un mare sentiment de vinovăţie faţă de părinţii mei. Am moştenit o proastă pudoare din Lisa, unde oamenii nu spuneau copiilor că-i iubesc. Nu le-am spus niciodată părinţilor cât de mult i-am iubit".

Ajuns la bătrâneţe, Octavian Paler trecea rar prin Lisa. Nu-şi uitase rădăcinile, dar nu mai avea putere să se reîntoarcă. Lisa nu mai era aşa cum o ştia. Nu mai avea acel farmec pe care voia să-l păstreze viu în minte. A respectat Lisa şi pe liseni, şi a vorbit despre ei ori de câte ori a fost nevoie. Pentru că Lisa lui Paler era un univers închis, cu deschidere doar spre munte, acolo unde percepea limita, iar azi Lisa are deschidere spre un alt univers, al civilizaţiei, al tehnologiei, un univers în care Octavian Paler nu s-a încadrat niciodată perfect.

Casele sunt mai arătoase, au jaluzele în loc de obloane, verande în loc de pridvoare, lămpile cu gaz au dispărut, pe acoperişuri se văd antene de televizor, iar copiii nu se mai pot mira că se poate vorbi "prin sârmă". " Mă consideram un «dezrădăcinat». Aparţineam afectiv mai departe lumii din Lisa,pe care dorul de părinţi şi depărtarea mă făceau să o idealizez. Asta m-a împiedicat să mă deschid spre lumea oraşului, accentuând defectele mele de introvertit, dotat cu susceptibilitate bolnăvicioasă şi cu o timiditate uşor de rănit".

 

Singurele vâltori din Lisa
"Existau anumite valori, tradiţii şi un anumit bun simţ al oamenilor pe care nu l-am mai regăsit în altă parte", spunea Octavian Paler într-una din cărţile sale. Valorile şi bunul simţ al oamenilor le-am regăsit în Lisa. Am căutat şi tradiţiile. Puţine la număr. S-au pierdut, fel cum au trecut anii pe rând. Cum intri în Lisa, un indicator te îndeamnă să o iei pe un drum prăfuit, spre vâltori. O gospodărie amenajată şi îngrijită din tată în fiu, din generaţie în generaţie.

Ca să vezi cum ajunge cerga pufoasă trebuie să ajungi în gospodăria lui Viorel Greavu, singura care mai păstrează vâltoarea ca mod de spălare a rufelor şi dârsta. Ştiu că am menţionat de-a lungul povestirii noastre trei nume de Greavu. Am aflat că nu sunt înrudiţi unii cu alţii decât prin spiţe foarte foarte îndepărtate. Localnicii ne-au explicat că în Lisa, din moşi strămoşi au fost două mari neamuri: Greavu şi Paleriu.

Din acest motiv, aproape o treime din sat poartă numele de Greavu, fără a fi rude. În anul 2000 vâltoarea de la Lisa a fost integrată în circuitul turistic împreună cu muzeul de etnografie din Braşov. Turişti curioşi aruncă un ochi la acest mecanim simplu, rudimentar dar foarte eficient pentru curăţarea hainelor, covoarelor, costumelor populare.

Liseni şi locuitori din împrejurimi vin des la vâltorile familiei Greavu pentru a spăla contra cost, ori vreun covor sau cergă ori vreun costum popular, căci nicăieri şi nimic nu le curăţă mai bine. Fără detergent, doar cu apă de izvor. Apoi apa se scurge pe Valea Sâmbetei.

"Se poate lucra la o serie de straie tradiţionale de lână două săptămâni. Prima dată se vine la vâltorit, se scoate, se usucă, se usucă bine, bine până se înăspreşte. Pe urmă se dă coşul de păruială de se trage părul, apoi vine introdus la vâltoare, vreo 6 ore pentru a consolida firul tras. Se bagă la căldură vreo 6 ore, după care se scot din coşul de îngroşat şi se pun din nou în apă pentru spălarea şi ordonarea firelor. Ultima operaţie e cea de uscare completă a straielor, care rămân pe prăjini câte două zile pe fiecare faţă.", povesteşte maestrul Greavu. Straiele sunt cu tradiţie veche în zonă. Erau folosite la sărbători, nunţi şi în obiceiul tradiţional al cetei de feciori din Lisa.

Citeşte mai multe despre:   paler,   lisa,   octav,   redescoperirea româniei,   greavu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de