Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sâmbătă seară s-a stins din viaţă Gheorghe Apostol, ultimul dintre vizionarii romantici ai comunismului românesc. Ultimele două decenii le-a trăit izolat de viaţa publică, vegheat de soţia sa, Adriana, fostă cântăreaţă de operă.
Avea 97 de ani şi viaţa unui erou ghinionist. Fusese unul dintre puţinii muncitori români condamnaţi şi închişi pentru militantism sindical şi comunist. Dezertase şi el din lagărul de la Târgu-Jiu, dar a trăit "eliberarea" de la 23 august într-un post de jandarmi. Ajunsese acolo predat de ţăranii care prinseseră întreg grupul lui de fugari. A fost cel mai bun prieten al lui Gheorghiu-Dej, care l-a desemnat, întâi, liderul sindicatelor unite din România, iar la sfârşit succesorul său. Ceauşescu a jucat însă mai bine cărţile, luându-i locul.Trecut pe linie moartă, a încercat diverse manevre de protest şi compromitere a lui Ceauşescu, finalizate cu iniţierea "scrisorii celor 6". În decembrie 1989 însă, instigat de Brucan, grupul noilor conducători a refuzat să-i deschidă uşa, iar televiziunea i-a interzis accesul pe post.
Gheorghe Apostol s-a născut la Galaţi în 1913. A intrat în partid în acelaşi an cu Gheorghiu-Dej (1930). Muncitorul ilegalist a fost arestat şi condamnat politic la trei ani şi jumătate închisoare (1937). N-a ieşit însă în libertate până în vara lui 1944. Preşedinte al Confederaţiei Generale a Oamenilor Muncii, din 1945, prin el s-au extins ideologia şi relaţiile comuniste asupra sindicatelor. A fost rănit într-o confruntare la "Malaxa". Nu-l împuşcaseră însă lideri ai "sindicatelor legionare", ci, din greşeală, un alt tovarăş comunist.
Comparativ cu sectoarele şi responsabilităţile celorlalţi demnitari comunişti, despre Apostol se spunea că făcuse mult bine. Prin sindicat oamenii primeau repartiţii de case şi bilete de odihnă şi tratament. Iar în documentele de partid sindicatelor le reveneau sarcini de construcţie a locuinţelor, spitalelor, maternităţilor, creşelor şi grădiniţelor. După moartea lui Stalin, Gheorghe Apostol a fost un an şi jumătate chiar conducătorul Partidului Comunist (1954-1955). Prin acest prieten al său, Gheorghiu-Dej şi-a conservat neştirbită autoritatea asupra partidului, simulând alinierea la directiva Moscovei de "conducere colectivă".
Printre altele, Apostol a fost şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1952-1954), ministrul Agriculturii şi Silviculturii (1953-1954), prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1961-1967).
O conjunctură bine potrivită de Nicolae Ceauşescu a spulberat planurile defunctului Dej, care pe patul de moarte l-a recomandat succesor pe Apostol. Dar el s-a resemnat şi nu şi-a arătat ranchiuna prin nimic. "Nu am fost ahtiat după putere!, mi-a declarat, în 1991, despre evenimentul din 1965. Dacă o doream cu orice preţ, o puteam obţine, riscând însă spargerea unităţii partidului şi a conducerii sale."
Propus public pentru înscăunarea în funcţie la Congresul al IX-lea de însuşi Apostol, Ceauşescu şi-a eliminat contracandidatul din conducerea partidului la congresul următor. Fuseseră deja fricţiuni pe tema divorţului şi recăsătoririi lui Apostol "cu o artistă", căci Ceauşescu întronase deja "principiile eticii socialiste" în partid. Orbit de iubire, Gheorghe Apostol îl ameninţase atunci pe Ceauşescu că se face miner în Valea Jiului pentru a se putea căsători cu Adriana Codreanu, prim-solista Teatrului de Operetă, dacă partidul îi refuză aprobarea. Mi-a declarat în interviul acordat în 1991 că suferise şi două atentate sub masca unor accidente de maşină (în 1967 şi 1972). Acestea îl determinaseră să solicite un post de diplomat. A fost trimis ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al RSR în Argentina (1977-1983), Uruguay (1977-1988) şi Brazilia (1983-1988).
Revenit în ţară la cererea sa în aprilie 1988, Apostol i-a solicitat audienţă lui Ceauşescu. Voia să-şi expună opiniile despre politica lui (căci, critica Apostol, partidul fusese transformat într-o "armată civilă pusă la dispoziţia lui Ceauşescu"). N-a fost însă primit. A iniţiat atunci alte întâlniri. Cu foştii tovarăşi din vremea lui Dej, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu - îndepărtaţi şi ei de Ceauşescu - şi cu Brucan. Li s-au alăturat foştii ilegalişti Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu. Rezultatul lor a fost "scrisoarea celor 6" difuzată de BBC şi Radio Europa Liberă. Foştii veterani ai partidului au fost anchetaţi, unii mutaţi în domiciliu obligatoriu. După fuga lui Ceauşescu, când a apărut la Televiziune şi Gheorghe Apostol, n-a fost primit. Brucan declarase că Apostol s-a dezis de scrisoare. Într-un interviu acordat jurnalistului craiovean Ion Jianu, Gheorghe Apostol motiva astfel comportamentul lui Brucan: "Ca să-şi facă o platformă politică, deoarece Brucan, ca om politic, era un necunoscut în ţara asta. N-avea o bază politică solidă şi atunci a căutat să mă compromită pe mine."
Istoria n-a făcut încă lumină asupra acestui episod. Cu excepţia lui Brucan, nici unul dintre ceilalţi semnatari ai scrisorii nu confirmă confruntări şi dovezi ale "trădării" lui Apostol. Printre documentele din arhivele Cancelariei CC al PCR se află într-adevăr o scrisoare de dezicere făcută în numele lui Apostol. Aceasta e însă bătută la una dintre maşinile de scris cu corpul de literă adaptat lecturii lui Ceauşescu şi (încă)... nesemnată. Gheorghe Apostol a fost un "martor privilegiat" al secolului pe care l-a trăit. Cu sine au trecut în nefiinţă şi dezlegările multora dintre enigmele istoriei noastre.
Complotul lui Ceauşescu
Gheorghiu-Dej apucase înainte de deces (19 martie 1965) să-şi indice succesorul în persoana lui Gheorghe Apostol. Nenorocosul candidat mi-a relatat astfel momentul: "Maurer mi-a comunicat discuţia cu Dej şi dorinţa acestuia ca subsemnatul să fie propus pentru a fi ales ca prim-secretar al partidului. A propus ca mai întâi să discutăm la partid această propunere cu Chivu Stoica, Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu. De la guvern erau Maurer, Bodnăraş şi cu mine, care în acelaşi timp erau membri ai Biroului Politic. S-a aşezat Maurer în capul mesei, în dreapta Bodnăraş şi subsemnatul, în stânga Ceauşescu, Drăghici şi Chivu Stoica", şi-a amintit fotografic scena Apostol. Dar Drăghici şi Ceauşescu s-au opus, motivând că nu se cuvine să hotărască asupra urmaşului cât Dej e în viaţă.
De manevrele care s-au consumat - târgul făcut de Ceauşescu pentru alegerea sa -, Apostol nu a avut ştiinţă. Astfel că s-a pomenit în următoarea situaţie: "După moartea lui Dej m-am dus la Comitetul Central şi în biroul lui Ceauşescu erau prezenţi Maurer şi Chivu Stoica. Întreb: «Ce faceţi aici?». Ceauşescu îmi răspunde: «Am hotărât să rezolvăm problema conducerii». «Cum?» zic eu. «Voi trei hotărâţi problema conducerii? A fost vorba să ne întâlnim cei şase şi să discutăm problema conducerii». Ceauşescu zice: «Nu mai este timp. Trebuie să vină delegaţii pentru funeraliile lui Dej.» (...) Şi am mers la Biroul Politic, acesta fiind convocat de ei. (...) Maurer a început: «Tovarăşi, consultându-mă cu un grup de tovarăşi mai vechi (...) soluţia pe care o propunem este ca tovarăşul Ceauşescu să fie ales prim-secretar» (...) N-a mai mişcat nimeni. Nu s-a pus la vot cine este pentru, cine este contra, cine se abţine (...) Tăcerea a fost considerată de Maurer drept acord al Biroului Politic la propunerea sa. Apoi am plecat la plenara Comitetului Central, convocată tot de acest grup..."
De la utopia ilegalităţii la disidenţa de partid
La 13 martie 1989, Radio Europa Liberă a difuzat textul unei scrisori de protest contra politicii duse de Ceauşescu. "Semnau" şase foşti "tovarăşi de muncă şi de luptă", cum se spunea pe-atunci despre apartenenţa veche la grupul de putere: Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu şi Silviu Brucan. Apostol avea atunci 76 de ani. 78 împlinise la finele lui ianuarie Bârlădeanu. Dintre tovarăşii care-l blamau pe Ceauşescu, cel mai tânăr era Corneliu Mănescu - trecut şi el de şapte decenii. Iar decanul de vârstă Constantin Pârvulescu urma să aniverseze... 94 de ani!
Iniţiatorul protestului a fost Gheorghe Apostol. După propriile sale mărturisiri, din postul de ambasador în America Latină văzuse mai bine decât de-acasă involuţia politicii lui Ceauşescu. În concediul din 1986 a discutat cu generalul Ion Ioniţă pregătirea unui complot. Solicitându-i precizări despre Ioniţă, Apostol mi-a declarat în interviul acordat în 1991: "Avea un grup de generali de armată, buni prieteni de-ai lui şi de la Securitate (...) precum şi o sută de activişti de partid, în frunte cu Iliescu". Plănuise să acţioneze în timpul unei plenare a CC al PCR.
Apostol s-a întors la post aşteptând de la Ioniţă fericita veste a acţiunii reuşite. A aflat însă că generalul decedase, diagnosticat cu cancer galopant. Concluzia lui Apostol - Ioniţă fusese iradiat, o tehnică nouă pentru eliminarea indezirabililor. Aflat în post la Sao Paolo, din casa unui român convorbise telefonic cu Aristide Buhoiu, directorul ziarului Universul ce apărea în America în limba română. Pe baza convorbirii, conform înţelegerii, Buhoiu a publicat în 1988 articole despre Ceauşescu. Prezentase informaţiile ca fiind furnizate de un fost apropiat al lui Chivu Stoica. "Eu i-am vorbit domnului Apostol de atitudinea luată de domnul Brucan după revolta de la Braşov (când s-a opus uciderii muncitorilor, alertând opinia publică mondială) îndemnându-l să-l caute la Bucureşti, aşa cum reiese clar din înregistrarea convorbirii", a recunoscut ulterior Aristide Buhoiu. A mai adăugat şi că, la data respectivă, întrebându-l pe Gheorghe Apostol cine ar fi potrivit de succesor al lui Ceauşescu, a răspuns "fără ezitare" - Ion Iliescu. Şi tot Buhoiu declara că parte a convorbirii sale cu Apostol fusese conservată pe banda magnetică în arhiva BBC. Aşa şi-ar fi salvat viaţa Apostol în evenimentele ulterioare.
Revenit în ţară, Apostol şi-a contactat vechi tovarăşi. La începutul lui 1989, foştii ilegalişti se întâlneau pe străzi şi prin parcuri. Erau filaţi de mai mulţi oameni deghizaţi ai Securităţii decât avusese Siguranţa burgheză în "brigada comunişti". Întâlnirile acestea mi-au fost relatate astfel de Gheorghe Apostol:
"Ne-am întâlnit în parcul Herăstrău. În timpul plimbării mi-am exprimat părerea că trebuie să elaborăm o scrisoare deschisă adresată lui Ceauşescu. Brucan a fost de acord cu propunerea mea şi s-a angajat să lucreze el această scrisoare. După aproximativ două săptămâni m-a vizitat la domiciliu şi mi-a arătat textul scrisorii, întocmit de el. L-am citit şi l-am apreciat ca neacceptabil. L-am rugat să meargă la Bârlădeanu să vadă şi el ce a scris. A fost şi la Bârlădeanu şi acesta fără să vorbesc eu în prealabil cu el, a avut aceeaşi părere ca şi mine. Atunci am lucrat eu la un text de scrisoare. Cu textul scrisorii am mers la Corneliu Mănescu şi acesta l-a acceptat fără nici o observaţie. Apoi am dat acest text lui Grigore Răceanu. Acesta a făcut unele adăugiri la punctul ce se referea la politica internă a lui Ceauşescu pe care le-am socotit utile şi le-am introdus în text. Textul astfel îmbunătăţit l-am predat lui Alexandru Bârlădeanu. Acesta a făcut remarca asupra documentului: are caracter de discurs! Ar trebui să fie mai analitic, mai aprofundate unele probleme şi s-a angajat să lucreze el la îmbunătăţirea aceasta.
Bârlădeanu s-a îmbolnăvit, a fost internat în spital şi treaba a rămas baltă! Între timp, Brucan a plecat în străinătate, lipsind câteva luni. La întoarcerea sa l-am întâlnit şi în discuţiile avute am acceptat părerea sa de a nu face o scrisoare prea largă: să facem un document mai scurt, un fel de «apel» către Ceauşescu. Am stabilit de comun acord care să fie temele de politică internă şi externă la care trebuie să ne referim. Ne-am întâlnit în parcul Herăstrău. Brucan urma să dactilografieze temele pe care le-am stabilit în amănunt, urmând să fie expediate de către acesta: un exemplar la Ceauşescu, unul la BBC şi al treilea la Europa Liberă. Această acţiune a avut loc după ce personal, cu fiecare în parte, am avut discuţii."
Ultimii doi adepţi ai apelului iniţiat de Apostol au fost Răceanu şi Pârvulescu. Încercaseră să-i atragă şi pe alţii în protestul sperat a deveni program alternativ al cetăţenilor României. Dar nu reuşiseră. La Ceauşescu nu a ajuns scrisoarea, căci Brucan o trimisese, fără ştiinţa celorlalţi, în străinătate. Presa şi politicienii străini au apreciat-o ca prim eveniment al disidenţei în România. Prin intermediul presei străine, românii au luat public cunoştinţă că sunt fisuri în "unitatea de monolit a partidului". Tocmai veteranii partidului îl criticau pe Ceauşescu că discreditează însăşi ideea de socialism ("pentru care noi am luptat"). Îl acuzau deschis de "nerespectarea Constituţiei" prin "planul de sistematizare a satelor", decretul de interzicere a contactelor cu străinii, modul în care se construieşte centrul civic din Bucureşti, munca de duminică, ascultarea convorbirilor telefonice şi violarea corespondenţei, exportul de alimente care "ameninţă existenţa biologică a naţiunii". Îi reproşau, în fapt, ceea ce simţeau şi gândeau în acel moment toţi cetăţenii României.
