A murit I.D. Sîrbu – Cel mai iubit dintre pământeni

Au trecut peste 20 de ani de când "Cel mai iubit dintre pă­mân­teni" a plecat dintre noi (17 septembrie 1989). Mulţi citesc cartea, dar puţini ştiu că, aşa cum însuşi Marin Preda spunea într-un interviu, personajul cărţii, Victor Petrini, se identifică, în linii ge­nerale, cu biografia lui I.D. Sîrbu. Cum a fost în realitate cel care l-a inspirat pe autor şi cât a avut el de suferit din pricina re­gi­mului comunist ne-a povestit unul dintre discipolii săi, Toma Velici, cel care îi scrie cronologia vieţii la începutul cărţii "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal", publicată postum.

Romancier, dramaturg, eseist, filozof, profesor de filozofie şi autor de literatură de sertar, cel care a scris sub pseudonimul artistic I.D. Sîrbu a fost în viaţa reală un exemplu de moralitate. Potrivit scriitorului Cezar Ivă­­nescu, personajul principal al cărţii lui Marin Preda «Cel mai iubit dintre pământeni», Victor Petrini, cu­mu­lea­ză "date bio­gra­fice şi ex­pe­rienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda - I.D. Sîrbu, Ion Ca­ra­ion, Romulus Dianu - , cum şi ale autorului în­suşi". La rândul său, Paul Cernat scrie în suplimentul "Bucureş­tiul Cultu­ral" la Revista 22 din 8 iunie 2007 că: "Modelul real pentru eroul din Cel mai iubit dintre pă­mân­teni - Victor Petrini, a fost - se ştie - fostul deţinut politic din Pe­tr­ila, Ion Dezideriu Sîrbu, pe nu­me­le lui adevărat: Sîrb Desi­de­riu".  

Iată însă cum şi-l aminteşte Toma Velici: "Îmi revine mereu în minte zi­ua de 19 septembrie 1989,  în care l-am condus pe Ion De­zi­deriu Sîrbu pe ultimul drum. Eram împreună cu Constantin Zărnescu şi cu Dan Lupescu, mer­geam după catafalc şi mă gân­deam că, în sfârşit, securiştii care l-au hăituit toată viaţa l-au lăsat în pace. Ulterior am citit ultimul ra­port al securistului pus să-l su­pra­vegheze, care s-a aflat printre noi la înmor­mântare, de parcă ar fi vrut să se asi­gu­re că I.D. Sîrbu a murit cu adevărat şi va fi acoperit de pă­mânt pentru totdeauna".


"ERA SINGUR, BOLNAV ŞI ABĂTUT"
1989 a fost pentru I.D. Sîrbu anul în care şi-a definitivat memoriile, la care scrisese timp de cinci ani, şi care s-au numit, după mai multe încercări de titlu, "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal". A fost una dintre cărţile sale de sertar, pentru că era conştient că niciodată comuniştii nu-l vor lăsa să publice aşa ceva: "Fusesem supus - la ordinul delicat al tov. Drăghici - să fiu recrutat, cu orice preţ, colaborator al Securităţii. A început astfel un lung război cu Fiinţa mea: într-o mână mi se arăta libertatea, avansarea, viitorul luminos ce mă aşteaptă dacă accept să fiu «un adevărat fiu al clasei muncitoare», adică un discret şi informat in­telectual de tip nou. Ştiam limbi străi­ne, aveam farmec, vorbeam curgător (şi «cult»), strălu­ceam şi la catedră, şi la cafenea, şi în saloane sau alcovuri. Aveam acces la inima şi sertarele unor celebri profesori, frecventam cercuri maghiare şi germane, scriam şi despre mineri, dar şi despre universităţi şi academicieni".

Se pare că Toma Velici era unul dintre puţinii oameni care i-a călcat pragul lui I.D. Sîrbu, în ultimul său an de viaţă. Toma Velici susţine că Sîrbu era bolnav de cancer la esofag, nu avea voie să vorbească în urma operaţiilor la care a fost supus şi nu-l vizita mai nimeni. "După ce a ieşit ultima dată din puşcărie, în 1963, a trecut de faza de filozof şi a fost angajat în mină la Pe­trila ca vagonetar, apoi maşinist la Tea­trul din Petroşani, apoi a fost angajat la Teatrul Naţional din Cra­iova, unde a şi avut acolo domiciliu obliga­toriu până în 1989, când a murit. Îmi spunea că pe uşa sa scrie lepros peri­culos, pentru că oamenii se fereau de el, ştiind că a fost în puşcărie pentru că s-a împotrivit sistemului", spune Velici.
RAPORT INFORMATIV DIN CIMITIR
I.D. Sîrbu a murit la data de 17 septembrie 1989. Două zile mai târziu avea să fie condus pe ultimul drum. Nici atunci nu a fost scăpat de ochii filorilor de la Securitate. Lt. Andreiaş Ion a realizat ultimul raport informativ cu privire la I.D. Sîrbu, direct din Cimitirul Sineasca. "În ziua de 19.09.1989 am fost prezent la funeraliile scriitorului I.D. Sîrbu, care au avut loc la Cimitirul Sineasca. Necrologul defunctului a fost susţinut din partea Uniunii Scriitorilor de către Ştefan Augustin Doinaş.

În cadrul cuvântului său, scriitorul a evocat acti­vitatea şi creaţia defunctului, următoarele aspecte fiind reţinute ca prezentând interes: a evocat prietenia de mai mult de 40 de ani cu I.D. Sîrbu, scoţând în relief că, fiind fiu de muncitor, acesta a fost preocupat în permanenţă de a reda realităţile vieţii cotidiene în creaţia lui; a rezultat că are cunoştinţă de scrisorile defunctului, care, ulterior, vor avea menirea să facă lumină asupra creaţiei şi vieţii celui în cauză; a mai arătat faptul că defunctul a avut o viaţă contradictorie şi că tocmai de aceea scrisorile rămase vor limpezi şi acest lucru", menţionează lt. Andreiaş Ion, la data de 21.09.1989.


RECRUTARE EŞUATĂ
Pentru că nu a vrut să devină unul dintre informatorii securităţii, I.D. Sîrbu a fost condamnat şi încarcerat în Penitenciarul Jilava, unde se pare că a fost bătut. Ajuns în penitenciar, s-a încercat din nou racolarea sa: "Tov. Căpitan Enoiu - şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: "Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat.  El îţi va explica situaţia". Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu", susţine în cartea sa I.D. Sârbu.

Nici Tudor Vornicu nu l-a convins pe Sîrbu să devină colaborator al Securităţii, motiv pentru care acesta i-a oprit de la filmare scena­riul "Bivoliţele" şi i-a dat la topit toate cărţile, după cum povesteşte mai departe în jurnalul său: "După proces (am fost, de astă dată, condamnat la şapte ani muncă silnică şi confiscarea averii), în noaptea de 29 decembrie 1958, pe culoarele Jilavei, am fost atât de cumplit bătut, încât am zăcut aproape trei săptămâni într-un fel de comă semiinconştientă.  (...) Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul Televi­ziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a tv). El m-a recunoscut. «Eşti Sîrbu?», mi-a zis. Am făcut semn că da. «Cum - s-a mirat el -, trăieşti?» şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor".


A PREZIS ELIBERAREA
Cel care i-a fost mereu în preajmă lui I.D. Sîrbu până la sfârşit, Toma Velici, spune că acesta a prezis din 1988 sfârşitul comunismului în România: "A întrevăzut momentul 1989. El a spus din 1988 că primul strigăt al mulţimii va fi libertate şi aşa a fost". Acelaşi Toma Ve­lici, care a scris cronologia vieţii lui Ion Dezideriu Sîrbu, a încheiat-o astfel: "17 septembrie. Se stinge din viaţă, la Craiova, lăsând nefinalizate multe proiecte literare. În aceeaşi zi, pe scena Teatrului Naţional Craiova are loc premiera piesei «Arca bunei speranţe»".