x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Elena Ceauşescu în iubiri fatale

0
Autor: Lavinia Betea 15 Dec 2009 - 00:00
Elena Ceauşescu în iubiri fatale Arhivele Naţionale/


Fusese drăguţă şi "de viaţă" în tinereţe, povestesc cei care au cunoscut-o pe Elena Ceauşescu. Despre muza Codului eticii şi echităţii socia­liste se poate chiar spune că a trăit şi inspirat iubiri fatale.


PRIMA IUBIRE - MARIN, "NENEA" LUI CEAUŞESCU

Rude apropiate Elenei Ceauşescu nu mai găseşti în comuna natală Petreşti (Dâmboviţa). "Bunica mea a cunoscut-o în tinereţe, mi-a spus, la faţa locului, Eugen Roşu, profesorul de istorie. Zicea că a fost o fată frumoasă şi la locul ei. Se ducea la bal şi îşi vedea de treabă printre celelalte."

Nu se ştie de ce amândoi copiii lui Nae Petrescu s-au dus la Bucureşti. Căci nu sărăcia îi alungase de acasă. Printre ceilalţi săteni, tatăl părea chiar căpătuit: avea pământ de mijlocaş - cum i-au zis mai târziu - şi negustorea "gaz", sare, zahăr, aţă, ace şi cuie, poate şi băutură. Prăvălioara şi-o încropise în casa din mijlocul satului, peste drum de biserică.

În memoria colectivă nu s-au păstrat aproape deloc amintiri despre copilăria şi tinereţea celei mai cunoscute consătene din istoria co­mu­ni­tă­ţii. Dar ea şi-a ţinut fota de sărbătoare din sat până la moarte.

În iarna când împlinise 17 ani, Lenuţa Petrescu era deja ucenică la "Lantex" în Capitală. Poate că îşi găsise de lucru prin fratele Gheorghe (Gogu), mai mare cu patru ani.  Îl cunoscuse, poate, prin el şi pe Marin Ceauşescu. Al doilea născut al soţilor Lixandra şi Andruţă schimbase coasa şi sapa din Scorniceşti cu "brăţara de aur" a meseriei. Se ridicase cizmar ucenicind în atelierul cumnatului Ştefan Rusu, însurat cu sora cea mare, Niculina. Marin era la mijloc, la dife­renţă de doi ani şi de Niculina şi de Niculaie (cum era scris la primărie prenumele viitorului secretar gene­ral).

Pe Marin din Scorniceşti pusese ochii întâi Lenuţa din Petreşti. Ori invers, poate. Scrisori nu şi-au scris sau nu s-au păstrat. Marin a plecat în armată, de-acolo în război... şi până la urmă s-a însurat cu nepoata unchiului Ştefan. Apăruse aşa şi Lenuţa aceea, scoasă de întâmplare dintr-un sat din Moldova. Şi "ucenicea" la gospodina unchiului patron de cizmărie în Bucureşti.

Mihaela M. Ceauşescu, fiica lui Marin (sinucis la Viena după moartea soţilor Cea­u­şescu), a descris astfel în cartea "Nu regret, nu mă jelesc, nu strig" povestea acelui secret în familie: "... avea ea, tanti Lenuţa (Elena Ceauşescu - n.n.) o slăbiciune deosebită pentru Marin, pe care-l cunoscuse înaintea lui Nicolae şi cu care chiar flirtase o scurtă perioadă... Aşa ziceau gurile rele din familie şi îi mai reproşa şi mama la necaz lui tata, dar aşa, mai mult în glumă, luându-l peste picior: «De ce oare, Marine, n-ai luat-o tu, că salvai, dracu' , ţara de la urgie?!»".


MANASE, UNCHIUL LUI ION ILIESCU
Era o fată drăguţă, şi-a amintit-o pe tânăra Lenuţa Petrescu şi dl Ion Iliescu într-o recentă discuţie.
În anii războiului, copilul Ion Iliescu se afla în grija unui unchi, Manase, care lucra într-o carmangerie. Alexandru Iliescu - tatăl - era în închisoare, iar Ma­rioa­ra Iliescu - mama adoptivă, primise sarcină de la partid să se ilega­lize­ze.
Prin Lenuţa Petrescu s-a întâlnit cu ea într-o casă conspirativă din care mama primise consemn să nu iasă afară.

Unchiul Manase îi cunoştea şi pe fraţii Petrescu. Iar de la Lenuţa pri­mise semne de simpatie. Atât cât se cuvenea însă unei fete cu gând de măritiş. Totuşi, unchiul acela îl ajutase pe Niculaie să ajungă la inima Lenuţei ori poate să rămână. Plătise şi majoritatea cărţilor poştale care-o încununaseră Regina Muncii la chermeza de 1 Mai 1939. De unde să fi avut bani viitorul ei soţ?! Abia după război, ca activist de partid, luase prima leafă din viaţa lui Niculaie.

În octombrie 1950, Ilonka Popp (viitoarea Ileana Răceanu) a dat o declaraţie pentru comisia de verificare a membrilor de partid despre "soţia tovului Ceauşescu".
Dovada iubirii pasionale dintre Ni­culaie Ceauşescu  şi Lenuţa Petrescu a fost scrisă însă într-o mizerabilă limbă română. Cu ortografia şi subli­nierile conforme originalului, redăm fragmentul exemplificator: "Aşa cum amintesc dânsa  era o fată  f. tinere, dar bune, numai cu conspiraţie avut multe abater serioasă, pt. care dânsa a suferit critică şi ceva pedepse de partid (nu mai amintesc ce). Ea era logodită cu tov. Ceuşescu care atunci era în închisoară. Deşi organizaţia ia interzis ei să mai aibă cu tov. Ceuşescu legătură, pt. că periclita organizaţia, ia continua această legătură. Tov. Ceuşescu a eşit din închisoare cu gardian şi întâlnea cu dânsa în anumite locuri. Odată când sa întâlnit cu tov. Ceauşescu, cu gardianul cu el Lenuţa Ceauşescu l-a dus într-o casă ilegală al CC UTC fără ştiri ns. periclitând tovii ilegal din CC U.T.C. Pentru acest lucru dânsa a fost scoasă din munca de conducere".

Şi Ceauşescu (deţinut între august 1940 şi august 1944) dăduse cu subsemnatul despre acea escapadă. În chestionarul de cadre, datat februa­rie 1945, menţionează ca "măsuri disciplinare suferite în partid: în în­chi­soare vot de blam şi observaţie" pentru "lipsă de vigilenţă şi conspiraţie". În acelaşi an într-o autobiografie a detaliat astfel episodul (plasându-l între anii 1940-1942): "În timpul şederii la Jilava obţinând permisiunea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturii am făcut o mare greşală mergând împreună cu o tovă la o casă technică (sic) care erau  neşte (sic) cunoscuţi de ai noştri".

În anii războiului, o întâlnire amoroasă într-o casă conspirativă între o ilegalistă şi un deţinut comunist - însoţit de gardian! - putea fi o dovadă mortală a colaborării cu Si­guranţa sau cu Gestapoul. Pentru mai puţin de-atât, Remus Koffler, adjunctul lui Foriş (liderul comunist din anii războiului), fusese condamnat la pedeapsa cu moartea şi executat în anii '50 ca trădător al partidului.
Pe Foriş şi pe Pătrăşcanu Ceauşescu i-a "reabilitat" în 1968, dar de Koffler n-a vrut să audă.


DOI CU DOUĂ: EI NAZIŞTI, ELE LOGODNICE DE COMUNIŞTI

Singura prietenă de cursă lungă a Elenei Ceauşescu a fost cumnata ei, Adela Petrescu. Viitoarele cumnate au stat împreună şi în gazdă. Amândouă mergeau uneori să-şi viziteze logodnicii deţinuţi.

Altfel, tinerele n-au pregetat să se înveselească puţin cu ce aveau la-ndemână. S-a-ntâmplat ca al şaselea născut dintre cei nouă fraţi Ceauşescu, botezat tot Niculaie (viitorul comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa, rebotezat Andru­ţă), să-şi viziteze fără de veste viitoarea cumnată.

"Deţinea probe că această cumnată a sa era nu numai în­clinată să intre în cârdăşie cu străinii, dar că o şi făcuse, şi încă din tinereţe, iar el o prinsese", a scris Dumitru Popescu în memoriile sale despre relatările zilei aceleia făcute de Andruţă Ceauşescu. "Ce crezi, domnule, că se petrecea acolo?, şi-a citat memorialistul colegul de celulă din 1990. În odaie erau doi nemţi. Da, mi­litari, cu grade pe umeri. S-au fâstâcit, s-au ridicat în picioare, dând de înţeles că tocmai se pregăteau de plecare. (...) Pe masă erau prăjituri, ciocolată, coniac. Gramofonul începuse să hârâie.(...) Au spus o poveste încâlcită din care reieşea că prin cei doi ob­ţi­neau informaţii pe care i le transmi­teau lui Petrescu."

Cine să ştie dacă a fost sau nu acea distracţie?! E sigur însă că nici una dintre fete n-a avut asemenea sarcină de partid.    
Fără îndoială, un medic precum Abraham Schehter stârnea invidii breslei. Vestea sinuciderii "doctorului lui Ceauşescu" a bântuit în 1973 Capitala. Se aruncase tocmai de la etajul 7 al Spitalului de Urgenţă.

Alt fapt fără precedent, consecinţă a sinuciderii doctorului, a făcut înconjurul ţării: ministrul de Interne, Ion Stănescu, fusese retrogradat "simplu" şef de sector la gospodăria de partid. Însuşi fostul ministru a scris mai târziu despre furia lui Ceauşescu. "Voi l-aţi omorât, criminalilor...", le-ar fi reproşat el capilor Securităţii la aflarea veştii.  
La ordinul lui Ceauşescu, Dincă a început cercetarea cazului. I-a fost înmânat şi dosarul de urmărire informativă al doctorului, unde se afla, după relatările lui Ion Stănescu, "o Notă după o convorbire telefonică purtată de Schehter, din Praga, când îl însoţise pe Ceauşescu, cu un medic din Bucureşti în legătură cu un tratament pe care se impunea să-l aplice preşedintelui României".

Însă tuturor angajaţilor din preajma lui Ceauşescu le era interzis să vorbească despre munca lor. Tot ce făceau, auzeau ori vedeau intra sub incidenţa secretului de stat. Or, dacă vorbeai despre bolile lui Ceauşescu te expuneai direct acuzaţiei de spionaj pentru vreo putere străină. Astfel că Schehter, fără ştirea lui Ceauşescu, fusese luat la întrebări de "organe". Anchetatorii voiau să aducă dovezi la raportarea situaţiei.

Din ancheta lui Dincă, comandată de Ceauşescu, doctorul a ieşit vinovat. "S-a găsit" şi scrisoarea de rămas-bun a sinucigaşului. Cică din cauza unor "frământări sufleteşti" şi-ar fi pus capăt zilelor. Dar printre legendele Direcţiei a V-a, care se ocupa de paza şi protecţia demnitarilor, e şi pasiunea Tovarăşei pentru "doctorul ei". Ea-l alesese  ca medic curant pe Abraham Schehter pentru familia Cea­u­şes­cu după ce-l  cunoscuse ca doctor al lui Borilă. Ea îi cerea mai multe sfaturi şi îngrijiri decât toţi. Mersese atât de departe cu grija faţă de sănătate, încât îl vizita pe doctor la el acasă, pe Kisselef, lângă Arcul de Triumf. Între­bă­rile secu­riş­ti­lor la curent cu vizitele "bolnavei"  la doctor acasă începuseră cu "cine ţi-a dat  sarcină să te apropii de Tovarăşa ca să-l spionezi pe Tovarăşul?". Iar doctorul, în­spăi­mân­tat, alesese calea spre lumea cea­lal­tă.


CHIPEŞUL PRINŢ AL MORŢII, ÎN UNIFORMĂ DE GENERAL
În cele trei zile petrecute în cazarma din Târgovişte, soţii Ceauşescu au avut şi câteva clipe de bucurie: în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când l-au zărit, trecând pe culoar, pe gene­ralul Victor Atanasie Stănculescu. Venise să-i scape omul lor de încredere! - au sperat atunci.

Cu trei zile înainte, Ceauşeştii îl făcuseră şeful armatei. Dar, după ce suflase în foalele iadulului Timşoarei, le-a pregătit şi lor moartea. Se îngrijise şi de plutonul de execuţie, stabilise şi locul "bun pentru final".

"Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători", a oftat peste câteva ceasuri Ceauşescu privind către partea din sală unde, plictist deja în aşteptarea sentinţei, Stănculescu făcea avioane de hârtie. "Şi i-am avut lângă noi, l-a secondat consoarta, privindu-l pe chipeşul organizator al procesului în uniformă de general. Da, aşa se întâmplă, trădările vin de lângă tine."

În convorbirile cu Dinu Săraru, ge­neralul a negat orice familiaritate cu soţii Ceauşescu. N-ar fi primul neade­văr însă dintre cele de la temelia carierei lui: îşi îngropase întâi originea socială "nesănătoasă" (avusese un bunic general, fost şef al intendenţei armatei române). Se "orientase" către şantierul Bumbeşti-Livezeni, căci dincolo de bravura acelui voluntariat cadriştii nu mai treceau cu cercetarea trecutului.

Urcase fulgerător gradele militare pe "frontul" construcţiei fortificaţiilor Nădlac-Moldova Veche din anii schismei dintre Tito şi Stalin. Sistemul de forticaţii nu era însă de apărare - cum, după o jumătate de secol, încă-l numea Stănculescu -, ci de atac; conceput şi executat sub comandă sovietică, nu română. În 1968, la doar 40 de ani şi fără să dea vreun examen, Stănculescu fusese înaintat la gradul de general-maior. Iar în decembrie 1989, cadrista-şefă a României şi comandantul suprem îi încredinţaseră comanda armatei în cel mai greu moment al lor. Pe ce temei, dacă nu le era apropiat?!

"Cu Elena Ceauşescu era contactul prin profesorul Ursu (mâna ei dreaptă în "chestiuni de savantă" - n.n.), i-a declarat Stănculescu lui Dinu Săraru despre relaţia dintre ei. La un moment dat coordonam cercetarea militară pe armată şi pe ţară... Prin profesorul Ursu, care trebuia să ducă planurile la Cabinetul 2, cum se zicea, am dus şi eu planurile... dar nu eu le-am prezentat." Foştii aghiotanţi şi ofiţeri din dispozitivul de pază şi protecţie al Elenei Ceauşescu din  anii '70 au însă  altă versiune. Că planurile de cercetare ştiinţifică i le prezenta îndelung, cam prea des şi totdeauna între patru ochi, Victor Atanasie Stănculescu. Chipeşul prinţ al morţii fusese  unicul  interlocutor, pe teme ştiinţifice, capabil să-i reziste "savantei" ceasuri întregi.
Citeşte mai multe despre:   special,   Elena Ceausescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de