Eva Kiss, poveste de viaţă

Cu dor de "acasă" şi de prieteni, Eva Kiss trăieşte în Danemarca din 1990. Lucrează, cântă, duce o viaţă normală şi fericită alături de familie.

Solista, ale cărei piese "Tăcutele iubiri", "Puterea dragostei" sau "Anotimpul speranţelor" au rămas cu siguranţă în memoria multora dintre români, provine dintr-o fa­milie simplă: mama (casnică) s-a de­dicat creşterii celor patru copii, tatăl a murit când solista abia împlinise 7 ani.

După pierderea suferită se mută împreună cu mama şi cu fraţii la Târgu-Mureş. Devine mamă pentru prima dată la vârsta de 18 ani (în 1971), iar opt ani mai târziu pune bazele unei căsnicii care nu avea să fie una fericită. În 1980 dă naştere celui de-al doilea copil (un băiat), şi un an mai târziu reuşeşte să pună capăt mariajului eşuat. În 1984 se recăsătoreşte cu Radu Constantin (ac­tualul soţ). Din acest punct în­ce­pe şi povestea Evei Kiss, poves­tea unui capitol trăit în perioada 1989.

"Ce aş putea să scriu din vara sau toamna lui 1989? Soţul meu deja fugise în Danemarca încă din februarie 1988, iar eu eram singură cu cele două fetiţe (Eva, de 16 ani, şi Alexandra, de 1 an). Eram suspendată de la apariţiile tv şi radio şi nu mi-a fost deloc uşor. Am depus atunci actele ca să-mi urmez soţul, dar hârtiile şi aprobările mergeau foarte greu", îşi începe Eva Kiss confesiunea.

"Încercam să supra­vie­ţu­iesc. Am cântat prin nişte baruri de noapte (Salonul Spaniol, Intercontinental, pe Litoral), astfel ca să am din ce trăi cu fetele mele. Să-i dea Dumnezeu sănătate dlui Nicolae Bădoi (şeful Salonului Spaniol şi al Restaurantului Doina), care nu s-a temut să angajeze o solistă "cu probleme" şi astfel câştigam şi eu un ban cinstit, ca să-mi cresc fetele - după cum spuneam -, dar şi să plătesc pensie alimentară pentru băiatul meu, dintr-o căsătorie anterioară."
AVENTURA PE SCURT A "SCĂPĂRII DE ROMÂNIA"
Soţul artistei, Radu Constantin, şi-a făcut debutul artistic la Teatru "I. Vasilescu". De aici a pleacat în Finlanda cu orchestra "Roşu şi negru". La întoarcerea din Finlanda, trupa se sparge şi se alătură orchestrei conduse de Micky Popescu, cu care are o colaborare de nouă ani, având turnee în toată Germania Federală.

Cutremurul din martie 1977 îl prinde la Barul Continental, unde chiar vorbeşte cu regretatul Toma Caragiu în jurul orei 21:00, când acesta coborâse să cumpere ceva de băut. Este printre ultimii care reuşesc să iasă din clădire înainte ca aceasta să cadă. Pleacă din nou în Germania, dar, după acest ultim turneu cu "Micky Popescu", orchestra se destramă şi intră în colaborare cu orchestra Romanticii, cu care pleacă în Kuweit.

"În 1981 îşi formează propria or­chestră: R.C.'Band, cu care plec şi eu în turneu în Siria - Damasc. După un turneu de şase luni, eu rămân în ţară (probleme familiale), iar el continuă turneele în ţările arabe (Kuweit, Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Siria etc.).

Din cauza unor «binevoitori», în 1984 i se opreşte viza de ieşire din ţară, pe motiv că ar fi anticomunist şi că ar unelti îm­potriva regimului. Asta l-a cam su­părat şi, când i s-a ivit pri­ma ocazie de a părăsi ţara, a făcut-o. Asta s-a întâmplat în 1988, februa­rie 28, când împreună cu formaţia Cromatic primeşte un contract în Danemarca.

La primirea vizei am contribuit şi eu, deoarece am fost în audienţă la un tov. gene­ral (nu-i îi mai reţin numele), iar eu, fiind gravidă cu Alexandra în luna a şaptea, am fost girul soţului. Sinceră să fiu, nu eram sigură că va fugi, de altfel cred că nici el, dar aşa a fost să fie."

Eva Kiss a rămas acasă cu fetele, a continuat să cânte peste tot unde era chemată.
"Când a ajuns în Danemarca m-a sunat soţul şi m-a întrebat dacă pot să îl urmez ori nu, în cazul în care face acest pas. Mi-a spus că se întoarce dacă eu nu pot merge, însă eu am fost de acord, i-am spus la rândul meu că îl urmez.

Speram şi eu că va fi mai bine, neştiind că va cădea regimul Ceauşescu. Şi au urmat zile şi luni de aşteptare, de incertitudine, de confuzie, în care nu ştiam ce va urma. Dar, de bine de rău, eu eram înconjurată de familie (fetele mele, mama, fraţii), de prieteni, dar el era singur printre străini, deoarece colegii de trupă cu care «fugise» nu l-au ajutat şi nici înţeles. Când ajung în străinătate, unii oameni se schimbă foarte mult."

Ţineau legătura prin scrisori (corespondenţa Evei Kiss - ciudat -, dar nu a fost oprită de cenzură). Artista îi trimitea prin poştă soţului casete video cu fetiţa lui (Alexandra), care se născuse în lipsa tatălui ei (10 mai 1988).

"Venind Revoluţia, i-am propus să se întoarcă în ţară, însă, din păcate, nu putea. Cauza? În aşteptarea noastră, după ce a ieşit din azil politic, a încercat să ne primească într-un apartament din care să nu ne lipsească nimic. De aceea s-a împrumutat de la bancă şi, până nu lichida împrumutul, nu putea părăsi Danemarca. De aceea m-a rugat să vin eu acolo...

Astfel că la 26 ianua­rie 1990 părăsesc România, împreună cu cele două fete (Eva, de 18 ani, şi Alexandra, de 1 an şi 9 luni) spre o ţară despre care nu ştiam multe... Dar au trecut douăzeci de ani şi... ceea ce ne-am propus la început nu s-a împlinit. La început a fost foarte greu şi ceea ce se zvonea, că «umblă câinii cu covrigi în coadă», nu era deloc adevărat. Românii de aici erau foarte dezbinaţi, iar un ajutor din partea lor era o utopie.

În timp ce lichidam împrumutul la bancă ne-am apucat să învăţăm limba, să-i cunoaştem pe oamenii de aici şi am început să ne dăm seama că nu sunt aşa de reci precum credeam, ci un popor de oameni buni, dornici să ne înţeleagă şi să ne ajute."

Eva Kiss s-a adaptat vieţii de acolo, a reuşit să înveţe limba ţării de adopţie, a început să includă în repertoriul său artistic şlagăre daneze şi chiar a cântat de două ori în faţa reginei Danemarcei şi a fa­miliei regale, a deschis un studio de înregistrări, a editat împreună cu soţul ei trei compact-discuri, a fost invitată în diverse emisiuni tv ale posturilor de televiziune şi de radio, a participat la concerte de binefacere pentru ajutorarea copiilor străzii din Bucureşti, a sinistraţilor afectaţi de tsunami din Asia, a copiilor nevoiaşi din Rusia, la un concert organizat de SOS Internaţional, pentru ajutorarea copiilor abuzaţi sexual din Thailanda, dar cel mai important este că "n-am uitat România nici o clipă şi am reprezentat-o cu cinste şi onoare.

Poate acum, după douăzeci ani, visul nostru se va împlini şi ne vom putea întoarce în România. Copiii au crescut, sunt la casele lor, aşa că noi, ca doi bătrânei, ne întoarcem pe me­leagurile noastre dragi, să încercăm să mai delectăm publicul din Ro­mânia cu cântecele noastre până vom mai putea. Ce aş mai putea adăuga?

Am 56 de ani şi deja nu mai  sunt tânără. Dacă trag linie, pot spune că sunt fericită, că am o familie frumoasă, am trăit pentru ea şi pentru muzică. Ce altceva aş putea să-mi mai doresc? Sănătate şi să mă întorc în România, să mai apuc să cânt publicului din ţară. Chiar dacă aici suntem bine integraţi, nicăieri nu este ca acasă."