"Hai să te pup, că nu ştiu dacă mă mai întorc"

În 1989, timişoreanul Ioan Stanciu avea 42 de ani şi era operator chimist la "Spumotim", o întreprindere cu un nume ciudat, unde se fabricau saltele din buret. Şi cu asta s-a ocupat până în seara de 17 decembrie. Seara în care a ajuns pe treptele Catedralei, un loc sfinţit în care, fără să ştie, îşi dăduse întâlnire cu Moartea.

Şi acum, la două decenii de la dispariţia lui în neant, Mărioara, soţia lui Ioan Stanciu, şi-l aminteşte şi îl descrie ca pe un om săritor, un sufletist care ajuta pe oricine avea vreo nevoie. Locuiau la bloc, dar el găsea în orice moment câte ceva de meşterit. "Era un om priceput, care se ocupa de absolut toate de pe lângă casă. Iar atunci când i se ivea ceva de făcut, fie chiar şi muncă la negru, nu refuza pe absolut nimeni. Părinţii mei locuiau la Stamora. Ori de câte ori avea vreo zi liberă se ducea şi acolo, ca să-i ajute la munca pe câmp.

" Concediile, în schimb, erau sfinte: plecau cu toţii la munte ori la mare. Dar ca niciodată în vara anului 1989, soţii Stanciu şi-au făcut însă concediile separaţi. El a fost cu una dintre fetele lor în Deltă. Nu că ar fi fost, neapărat, un pescar pasionat. Dar îi plăcea să iasă cât mai des în natură, în aer liber. Acasă fiind, se mai ducea din când în când pe stadion, mai ales la meciurile echipei Poli-Timişoara.

În plus, era pasionat până aproape de fanatism de motociclete şi de maşini. Mai întâi avu­sese o motoretă, apoi o motocicletă, după care urmase, bineînţeles, o Dacie. Dar, ca toţi pasionaţii de motoare visa, bineînţeles, la un Harley Davidson. Iar atunci când pe televiziunea sâr­beas­că se dădea raliuri auto, făcea tot posibilul să nu piardă vreunul. Politică n-a făcut. De fapt, în adâncul sufletului său, nu suporta regimul comunist.

Soţia lui îşi aminteşte că totuşi "cei de la muncă au tot încercat de mai multe ori să-l bage în partid. Uneori l-au «momit» cu mici funcţii de conducere, alteori cu sporuri de salariu. Sau cu te miri ce avantaje dintr-astea mărunte. Dar de fiecare dată a ştiut să se «fofileze». Iar pe comunişti îi numea ăia care se bat cu cărămida în piept".
"Iar pe la chefuri nu pierdea nici o ocazie să spună bancuri politice. Şi le spunea cu haz, de se tăvăleau ăia pe jos de râs."
"AVEAM RUDE LA ŢARĂ, DECI TRĂIAM BINIŞOR"
La un moment dat, Ioan Sanciu a vrut să fugă din ţară. "S-ar fi dus oriunde, în Aus­tria, în Germania, ţările preferate pe atunci de toţi fugarii români. Numai aici să nu mai stea. Adevărul este că eu am fost cea care n-a fost de acord cu această idee şi i-am spus că, dacă pleacă, o să ple­ce singur, pentru că eu o să rămân aici din cauza copiilor. Totuşi, el a reuşit o dată." "Era prin 1974, când a apucat să meargă într-o excursie, aici aproa­pe, în Ungaria." Doamna Stanciu re­cu­noaş­te că, deşi nu o ducea chiar pe roze, în ultimii ani ai regimului comunist fa­mi­lia lor nu s-ar fi putut plânge că trăia în lipsuri dramatice. "

Aveam părinţii şi alte rude la ţară, deci trăiam binişor. De la ai noştri mai primeam câte ceva de-ale gurii. Ne descurcam cu mân­ca­rea, iar asta costa pe atunci cel mai mult. Ade­vă­ra­tele probleme erau cele le­ga­te de căl­dură şi de apa caldă. O dată la două-trei seri, încălzeam apă pe aragaz, îi spălam mai întâi pe copii şi abia apoi făceam şi noi baie, în aceeaşi apă. În rest... la fel ca în toată ţara: cartele la za­hăr, la pâine şi ulei, exact ca peste tot".

La 16 decembrie 1989, soţii Stanciu s-au dus la ţară să taie un porc. Acolo, o vecină le-a povestit câte ceva despre pastorul Tökes, despre care ei nu ştiau mare lucru. "Sau cel puţin eu nu ştiam. Dar apoi am în­ceput să cred că soţul meu ştia mult mai multe decât mine", consideră acum doam­na Stanciu.

În plus, femeia îşi amin­teşte că în acea zi bărbatul ei s-a com­portat într-un mod ciudat de ne­înţeles pentru el. Pentru el care, de obicei, se ocupa de absolut toa­te amănuntele legate de "sacrificiul" por­cului. "Spre deosebire de anii trecuţi, atunci el nu a făcut mare lucru. Era aşa... ab­sent, de parcă nici nu-l interesa nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui. Când trebuia să ne apucăm de tran­şatul cărnii şi l-am întrebat cum să fa­cem mi-a spus doar «tranşaţi-l cum ştiţi voi că vă trebuie, pentru că voi o să-l mâncaţi». L-am întrebat ce vrea să spună, dar el a ridicat din umeri şi s-a tras aşa... mai la o parte, de parcă nu ar fi avut nici o legătură cu ceea ce se întâmpla acolo."
PRESIMŢIRI?
Soţii Stanciu au ajuns acasă în di­­mi­nea­ţa de 17 decembrie 1989. Ceva mai târ­ziu, Ioan s-a dus la frizer ca să se tun­dă. S-a întors acasă pe la prânz, dar nu i-a povestit soţiei ce se întâmpla prin oraş. Aveau în casă o sticlă cu bere; a băut un pa­har, a fumat o ţigară şi apoi s-a decis brusc să se ducă în oraş.

În jurul orei 13:30, amândoi văzuseră de pe balcon nişte camioane militare pline cu soldaţi, care mergeau spre Calea Girocului. Uşor spe­riată, femeia l-a întrebat "unde ai de gând să te duci, nu-i vezi pe ăştia ce ho­tă­râţi sunt? Doar nu vrei să te omoare?". La care el a ridicat neîncrezător din umeri: "Unde ai văzut tu să tragă tată în fiu sau fiu în tată? După câtva timp s-a în­tors, a stat puţin şi apoi a plecat din nou.

Înlăcrimată, femeia îşi aminteşte şi acum că ultimele lui vorbe au fost: Hai să te pup, că nu ştiu dacă mă mai întorc". Şi, într-adevăr, nu s-a mai întors nici­odată. Acum, soţia lui îşi aminteşte că, la scurt timp după ce el a ieşit pe uşă, s-a gândit să-l cheme înapoi. A ieşit după el, dar nu l-a mai văzut. "Este vorba doar despre un minut sau două, dar nu l-am mai zărit. A dispărut brusc, de parcă ar fi plecat în fugă." De fapt, înainte de a pleca în oraş, Stanciu a trecut pe la unul dintre vecinii lui. Iar atunci când soţia lui îl căuta ca să-l cheme înapoi, el se afla la câţiva paşi, în casa aceluia. Un pic mai târziu a ieşit în oraş, împreună cu acel vecin. Dar, înainte de a ajunge în centru, Stanciu a insistat să treacă şi pe la Spitalul de Ortopedie, unde era internat un prieten al său. Un prieten de la care a ţinut, cu tot dinadinsul, să-şi ia rămas bun. O fi bănuit că nu mai are mult de trăit? N-ar fi exclus, mai ales că Stanciu nu a fost singurul martir timişorean care şi-a presimţit moartea.
UCIS PE TREPTELE CATEDRALEI
Acestea sunt ultimele informaţii certe pe care le-a mai aflat doamna Stanciu despre soţul ei. În rest... doar zvonuri. Ceva mai târziu, către sfârşitul lunii decembrie 1989 i s-a spus că el a ar fi fost împuşcat pe treptele catedralei din oraş. Că ar fi fost lovit în zona toracică de un glonţ exploziv care l-ar fi făcut ţăndări pe-dinăuntru. Dar nici măcar trupul nu i l-a mai găsit vreodată.

Abia în vara anului 1990 ea a mai aflat că soţul său ar fi fost dus totuşi la Spitalul Judeţean, de unde cadavrul lui ar fi fost furat şi trimis la Crematoriul "Cenuşa" din Bucureşti, unde a fost incinerat în secret, alături de ceilalţi 43 de martiri ai Timişoarei care au avut aceeaşi soartă cumplită. Totuşi, femeia nu crede nici măcar acest zvon. "Nu cred că ar fi ajuns la Bucureşti. Din Spitalul Judeţean s-au mai furat şi alte cadavre. Unele s-ar putea să fie cele care au fost arse undeva la Freidorf. Nu ştiu. Concret, nimeni nu mi-a dat nici un act din care să rezulte că a fost dus la Bucureşti. Dar, în acelaşi timp, nu am nici un fel de act din care să rezulte ceva despre soarta lui. Nimic absolut. Omul meu a dispărut definitiv, de parcă nu ar fi trăit niciodată în lumea asta".