Mihai Gâtlan, rockerul martir de la Dalles

Avea doar 19 ani. Iar atunci, în 1989, se considera rocker. Şi, în măsura în care se putea pe atunci, chiar a şi trăit ca un rocker. Dar, contrar acestei apartenenţe oarecum exotice, îşi vedea vii­to­rul pus în sluj­ba Bisericii. Ce fel de preot ar fi putut de­veni acest tânăr rebel? Nu o să ştim niciodată: Dumnezeu l-a che­mat la El înainte de vreme, preschimbat în martir.

Puştiul, abia ieşit din adolescenţă, se numea Mihai Lucreţiu Gâtlan. Şi a fost primul bucureştean ucis în Capitală în cursul dramaticelor evenimente din Decembrie '89. Acum, după douăzeci de ani, din toate visele lui spulberate atunci nu au mai rămas decât o cruce şi o placă din marmură neagră fixată pe un perete din centrul Capitalei. Şi un mormânt acope­rit cu o lespede de marmură în Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Plus o mulţime de amin­tiri care acum mai trăiesc doar în me­moria părinţilor şi a prietenilor săi.  

Ion Gâtlan, tatăl lui Mihai, este şi el unul dintre revoluţionarii din Bu­cu­reşti. Este un om obişnuit care în De­cem­brie '89 a plătit de două ori preţul de sânge, durere şi eroism pe care istoria l-a pretins în schimbul căderii re­gi­mului comunist. Prima dată, pentru că atunci l-a pierdut pe cel mai mare dintre copiii săi. Iar a două oară, pentru că la scurt timp după fuga cuplului Ceau­şes­cu a participat în mod direct la de­ca­pi­tarea structurii de comandă de la vâr­ful partidului. Aflat în sediul CC al PCR, el a fost cel care i-a arestat pe Constantin Dăscălescu, pe Ilie Verdeţ şi pe gene­ralul Iulian Vlad. Dar asta este o altă pa­gină a Revoluţiei, pe care o vom întoarce atunci când îi va veni şi ei timpul.

Cine a fost Mihai Gâtlan? "Era cel mai mare din cei şase copii ai mei. Încă din copilărie era atras de imaginea înalţilor prelaţi înveşmântaţi în odăjdii. Apoi, când a mai crescut, şi-a dorit să urmeze Teologia. Iar, pe atunci, asta nu prea era «pe linie».

La un moment dat, una dintre rudele mele m-a şi reclamat pe la autorităţi că vreau să-mi bag copilul la Teologie şi că astfel o să-i stric viitorul. Dar nu eu l-am trimis acolo. În nici un caz. În schimb l-am învăţat să facă în viaţă exact ce vrea el şi ce-i place. Iar el asta îşi dorea. În vara anului 1989 a făcut pregătire, un fel de meditaţii, cu un preot. Dar nu a apucat să dea examenul. Dar preotul care i-a fost profesor a fost şi cel care i-a făcut slujba de înmormântare.

Să ştii însă că Mihai nu a fost nici pe departe vreun habotnic care-şi petrecea timpul în post şi rugăciuni. Nu, în nici un caz. A făcut mult sport şi la un mo­ment s-a apucat şi de arte marţiale: judo, karate. De astea s-a lăsat însă destul de repede, zicea că nu vrea să-şi rupă oasele. Dar, mai mult decât toate, i-a plăcut să cânte. Avea o voce superbă. Şi, la fel ca majoritatea prietenilor lui, se considera rocker. Asta pe timpul când rockerii erau nişte tineri despre care oficialii regimului comunist susţineau că nici nu există. Dar cine asculta la ei? Existau peste tot, în Bucureşti şi prin marile oraşe din ţară."
"UN COPIL BUN"
Cum era Mihai, aşa... ca om? "Ce pot să-ţi spun? Avea un chip blajin, despre care ceilalţi spuneau că este angelic. Dar pentru noi, părinţii, era un copil obişnuit. Ce-i drept, era într-adevăr frumuşel. Îşi iubea foarte mult fraţii mai mici şi îi proteja. Ştii cum e vorba aia, că este atât de bun că şi-ar da şi haina de pe el?

Mihai chiar a făcut-o. Prin primăvara lui '89, o geacă sau o pereche de blugi se obţineau destul de greu. El avea şi una, şi alta. Şi le ornamentase cum purtau ei între ei, cu tot felul de ţinte şi steluţe de metal. Într-o zi a venit la el un prieten şi i-a cerut să i le împrumute, că merge la o în­tîl­nire şi vrea să o impresioneze pe fată. Mihai i le-a dat pe amândouă, iar prietenul nu i le-a mai adus decât peste câteva zile. Timp în care el a trebuit să stea în casă, pentru că nu mai avea altele la fel. Şi încă ceva: să ştii că fiul meu nu a vrut niciodată să moară. Nu şi-a dorit niciodată să devină eroul neamului. Nu! Şi-a dorit să trăiască şi să cânte."

Cât de pasionat era Mihai Gâtlan de muzică? "Cum să-ţi spun, trăia pentru muzică. Teologia era pentru viitor, dar, în prezentul acelor vremi, muzica era cel mai important lu­cru pentru el. Se cunoştea cu băieţii de la Iris. A cântat în grupurile Interval şi Conex. Pe de altă parte, copiii ăştia au fost o generaţie mult mai di­na­mică decât am fost noi la vârsta lor. Se întâlneau prin oraş, discutau des­pre orice: muzică, ştiinţă, religie. Dar şi despre politică, aşa cum o în­ţe­le­geau ei. Erau la curent cu ceea ce se în­tâm­pla în celelalte ţări socialiste şi începuseră să adulmece libertatea, poate mai adânc decât noi, maturii."

Cunoscuţii lui Mihai, cei de vârsta lui, şi-l amintesc şi ei la fel de pasionat de muzică. Într-un interviu apărut în presă, una dintre prietenele sale a po­ves­tit ce însemna să fii rocker în anii de sfârşit ai regimului comunist. "Şi pe atunci, tinerii erau împărţiţi în gru­puri, după stilul de muzică preferat. Dar nu se încăierau, aşa cum avea să se întâmple în anii '90.

Rockerii, hi­pioţii şi punckerii din Capitală se în­tâl­neau mai ales la restaurantul Gră­di­niţa ori la Cina. Discuţiile porneau de la muzică, de la Metallica, Led Zeppelin, Sex Pistols, continuau cu litera­tura lui Mircea Eliade şi nu de puţine ori ajungeau la religie. Dar şi la po­li­ti­că, la viaţa plină de restricţii impusă de regimul comunist. Lui Mihai îi plăceau Iron Maiden, Mettalica, Ozzi Osbourne, Scorpions. De aceştia din urmă era de-a dreptul fascinat şi spu­nea adeseori că şi-ar da zece ani din viaţă să-i poată vedea cântând într-un concert live." Adunate toate la un loc, astea erau visele unei generaţii rebele, pentru care "Epoca de Aur" nu avea cum să însemne mare lucru.      
REVOLTA
Ion Gâtlan, tatăl lui Mihai, re­cu­noaşte acum că nu are cum să cu­noască date concrete despre sfârşitul dramatic al fiului său. "Eu am fost în altă parte. Tot ceea ce am aflat a fost ulterior, din relatările prietenilor fiului meu, care au fost de faţă acolo. Dar şi ale altor martori cu care am vorbit de atunci încoace. Bineînţeles că a exis­tat şi o anchetă oficială, declanşată încă din primele săptămâni ale anului 1990. Dar, de atunci şi până acum, nimeni nu a dorit să afle adevărul şi toate demersurile juridice au fost superficiale, făcute parcă doar ca să ascundă acest adevăr pe care ni-l dorim cu toţii, şi nu să-l descopere.

În timp, prietenii lui mi-au povestit cum s-au petrecut atunci faptele. Pe 21 de­cembrie 1989, în jurul prânzului, Mihai s-a întâlint cu vreo câţiva prieteni în faţa restaurantului Grădiniţa. La Sala Palatului, mitingul organizat de Ceauşescu tocmai se spărsese, iar lumea de acolo se retrăgea dezordonat. La început, Miliţia a încercat să menţină oarecum ordinea, dar situaţia scăpase deja de sub control. În scurt timp au apărut scutierii, iar ceva mai târziu, Armata. De fapt, camioane militare încărcate cu soldaţi echipaţi cu armament şi muniţie de război.

În acele momente tensionate, Mihai împreună cu prietenii lui au pornit pe Bulevardul Magheru scandând «Li­bertate, Libertate!».  Zvonurile care circulau mai repede decât ei spuneau că ei ar fi venit de la Timişoara. Ajunşi în faţa Sălii Dalles, Mihai şi cei 10-15 tineri cu care plecase împreună de la Grădiniţa au fost blocaţi de două formaţiuni de scutieri care, deşi nu i-au atacat în mod direct, nu le-au mai dat voie să înainteze.

Mihai avea or­dinul de încorporare în buzunar şi în februarie 1990 urma să plece în armată, ca să-şi satisfacă stagiul mi­litar, după cum se spunea pe atunci. Prietenii lui mi-au povestit că în momentele în care se afla faţă în faţă cu alţi tineri, tineri soldaţi şi ei, fiul meu a început să negocieze cu ei, să le explice că nu trebuie să acţioneze contra propriului popor. " Martorii care s-au aflat acolo au relatat, iar procurorii au consemnat asta în documentele lor, că în jurul orei 17:30 în zonă şi-au făcut apariţia două camioane mi­litare. Unul dintre protestatari a aruncat cu un bolovan spre cabina maşinii. Şoferul a fost lovit la cap, a pierdut controlul asupra volanului, iar ca­mionul a intrat în plin în mulţimea adunată acolo.
Atunci, Mihai Gâtlan a fost rănit pentru prima dată. Acest moment dramatic este descris de Teona Stana, o prietenă a lui Mihai care venise cu el acolo. Declaraţia dată în faţa procurorilor militari chiar la începutul anului 1990 descrie ima­ginea unui băiat devenit bărbat, care a protejat-o pe fata de lângă el. "Gâtlan Mihai a fost lovit de prima maşină cu faţa (botul), a căzut, dar s-a ridicat imediat. După ce a trecut şi a doua maşină s-a tras din ea de către persoane îmbrăcate în haine militare. Atunci, Mihai a căzut împuşcat în cap, iar lumea de acolo, speriată şi grăbită să scape, l-a călcat în picioare. Eu nu am fost lovită de camionul militar, pentru că Mihai Gâtlan s-a aşezat în faţa mea şi apoi m-a împins din faţa maşinii."

Tatăl lui Mihai nu a aflat despre moartea fiului său decât peste câteva zile, după ce a ieşit din sediul CC.
"L-am adus acasă. Era desfigurat şi avea toate oasele fracturate. Nişte mar­tori mi-au relatat că el a fost împuşcat prima dată de un militar din cel de-al doilea camion. O rană gravă, dar, dacă ar fi fost dus imediat la un spital, avea şanse mari să scape. Iar nişte locatari din blocul de deasupra Sălii Dalles mi-au povestit că, după prima salvă, un alt militar s-a apropiat de el şi l-a împuşcat în cap de la mică distanţă. Apoi l-au târât de păr. Ceva mai târziu, oamenii speriaţi, care încercau să fugă de acolo, l-au călcat în picioare."

Mult mai sec, verdictul Institutului de Medicină Legală men­ţionează, fără a clarifica nimic: "Ca­davrul prezintă următoarele leziuni de violenţă: Plagă delabrantă sprân­ce­noasă stângă. Excoriaţii multiple hemifaşă stângă. Plagă transfixiantă la braţul drept, de 0,5 cm pe faţa ex­ternă şi de 2/3 cm, cu fractură de hu­merus. Plagă rotundă cu diametrul de 0,9 cm, cu margini pergamentate, lo­calizată latero-toracal drept în omega superioară". Adică exact rănile letale prin îm­puşcare.

Iar, mai departe, actul medico-legal menţionează, în contra­dicţie cu spusele martorilor: "Îm­puşcarea s-a produs cu o armă de ca­libru probabil de 0,7 milimetri, de la o distanţă de 20-100 de metri (în funcţie de tipul armei) prin tragere foc cu foc, de la dreapta la stânga în raport cu victima. Proiectilul a traversat braţul drept şi humerusul, ceea ce i-a atenuat mult forţa, astfel încât a fost reţinut în cavitatea toracică".

Cine i-a împiedicat pe anchetatori să scoată glonţul şi astfel să identifice tipul de armă? Iar apoi, pornind de la această informaţie, să-l descopere pe militarul care a folosit arma cu care a fost împuşcat Mihai Gâtlan? Bineînţeles că absolut nimic. Motiv pentru care ucigaşul lui Mihai nu a fost niciodată deranjat de nimeni şi se plimbă şi acum în libertate. Cum la fel de liberi sunt, de 20 de ani încoace, cei mai mulţi asasini care şi-au făcut de cap în timpul Revoluţiei. Acum, singura măr­turie a masacrului de la Sala Dalles este placa comemorativă care ne atenţionează că "Aici au murit eroi adevăraţi - 21 Decembrie 1989".