Sorin Toma, primul redactor-şef : "Dacă ar fi a doua tinereţe…"

Sorin Toma are în prezent 95 de ani şi trăieşte în Netanya (Israel) din 1980, când a emigrat cu soţia şi fiul său. Între 1946-1960 a lucrat la Scânteia. Vreme de 13 ani a fost redactorul-şef al oficiosului partidului şi component al CC al PCR (1949-1960).

Din bogata sa producţie jurnalistică, în memoria colectivă a rămas doar ca autorul articolului de de­făi­mare a poetului Tudor Arghezi pu­blicat la începutul anului 1848. Un articol utilizat excesiv în scopul "ali­nierii" scriitorilor şi artiştilor la comandamentele partidului, "de­mas­­cării" tarelor stalinismului şi, deo­potrivă, în retorica post-comunistă. Fusese, de altfel, ca orice articol important din "Scînteia", un material scris la comanda superiorului de partid.

Biografia lui Sorin Toma este reprezentativă pentru istoria partidului comunist şi re­scrierile sale. S-a născut în 1914 (Bucureşti) şi a intrat în PCR în 1933. Pentru activitate comunistă a fost dat afară din facultatea de matematică unde era student. După ce­darea Basarabiei (1940) a rămas în URSS. Reuşind să supravieţuiască pe teritoriul ucrai­nean sub ocupaţie nazistă, a revenit în România împreună cu "eliberatorii sovietici". În 1960 a fost exclus din partid şi "trimis la munca de jos" ca "simplu" redactor. I se reproşa tocmai su­pravieţuirea în Ucraina sub ocu­paţie nazistă. Decizia de reprodu­cere a "compoziţiei etnice a na­ţiunii" în structurile de conducere ale partidului provocase valul de "epurări" care a întrerupt şi cariera lui Sorin Toma.

În 1989 s-a manifestat publicistic împotriva lui Ceauşescu. A publicat cartea memorialistică "Privind îna­poi. Amintirile unui fost ziarist co­mu­nist" (Compania, Bucureşti, 2004).

În urmă cu doi ani l-am intervievat, pentru Jurnalul Naţional, pe fostul redactor-şef al Scînteii despre anumite personaje şi momente din istoria PCR în ilegalitate. Cunoştinţa noastră a favorizat şi consemnarea amintirilor despre Scînteia ce ur­mează.

Jurnalul Naţional: Ce interviuri aţi dat, fie în perioada  comunistă, fie ulterior?
Sorin Toma: În perioada comunistă, cel puţin cât am lucrat la  Scînteia, în presă nu se folosea metoda interviurilor. Un interviu presupune libertatea de a întreba  şi de a răspunde – ceea ce su­gerează o dis­cuţie liberă. Aşa ceva regimul nu putea tolera.
Interviul de faţă este pentru mine aproape o premieră. Spun  "aproape", deoarece primul in­ter­viu pe care l-am dat vreodată mi-a fost cerut şi publicat la scurt timp după stabilirea mea în Israel de "Haaretz" (Ţara noastră), unul din­tre marile ziare israeliene. Pri­le­jul fusese di­fuzarea de postul de radio Europa Liberă a unui eseu-ma­nifest al meu  intitulat "O măr­turie, o mărturisire", îndreptat îm­po­triva dictaturii totalitare comunist-sta­liniste din România (pe atunci mai era la putere Ceau­şes­cu).
Această "Mărturie" a fost embrionul din care a crescut cu timpul, pe măsura informaţiei mele şi a propriei mele clarificări, cu­le­ge­rea de însemnări din istoria traită, in­titulată Privind înapoi.– Amin­tirile unui fost ziarist comunist (volum editat  la Bucureşti de Edi­tura Compania). Sunt unul dintre ultimii în viaţă care pot să de­pu­nă o măr­turie vie, nemijlocită, despre o perioadă deosebit de dramatică din istoria ţării.  Ziaristul din mine a încercat s-o facă nu ţinând prelegeri, ci  povestind des­pre ceea ce a cunoscut în­dea­proape. Despre oameni – lideri ai vieţii publice – cu laturile lor contradictorii, cu scopurile şi interesele lor făţişe sau tăinuite. Despre evenimente, conflicte po­li­ti­ce şi sociale, cu de­de­s­u­bturile lor, adesea ascunse ve­derii. Precum şi despre propriile mele rătăciri prin­tre iluzii de care nu uşor şi nu cu­rând am reuşit să mă eliberez.

Poziţia de redactor-şef al oficiosului partidului vă conferă re­pre­zentarea unei eminenţe ce­nuşii a ideologiei şi propagandei. Cât de aproape de adevăr este imaginea aceasta?
"Eminenţă cenuşie" este cel care, aflându-se în preajma de­ţi­nă­torilor puterii, dar rămânând în umbră, le şopteşte la ureche încotro să fie întoarsă cârma – sau o ţine el însuşi în mână. Nu m-am aflat şi nu am dorit niciodată să fiu în această situaţie. În general, nu am căutat să mă folosesc de po­ziţia mea pentru a mă apropia de cei din "vârful piramidei" şi am rămas departe şi străin de vân­turile care suflau în mediul acestora.
Scînteia nu era însă numai principalul ziar al partidului ci – aşa cum se preciza în antetul ei – organul de presă "al Comitetului Cen­tral". O simplă nuanţă? Nicidecum. Nu o dată noi, "scânteiştii", am invidiat libertatea mai mare de mişcare a celor de la România li­beră. Calitatea la care m-am refe­rit a Scînteii impunea redactorului-şef şi întregii redacţii o ri­gurozita­te extremă în formularea şi res­pec­tarea liniei politice a condu­cerii partidului. Asa cum arătam în "mărturia" mea din 1989,  ziarul propovăduia "monolitismul, sistem care, diametral opus pluralismului, exclude nu numai orice luptă de  idei, dar şi  simpla divergenţă de opinii". Se veghea cu stricteţe la menţinerea poziţiei de monopol a marxism-leninismului şi a materialismului dialectic, iar pe planul  literaturii şi artei, a doctrinei realismului socialist, care reducea arta la rolul de slujitoare a politicii partidului şi îm­pie­dica înflorirea ei." Desi­gur, aceas­tă foarte succintă  caracterizare nu epuiza toate aspectele ne­ga­tive ale activităţii Scînteii şi nu tindea să le menţioneze pe cele po­zitive.

Scrieţi în volumul de memorii: "Până în 1960 am făcut parte din nomenclatură, adică dintre privilegiaţi." Ce privilegii aveaţi?
Iată o listă succintă a privile­giilor pe care le-am avut în calitate de redactor-şef al Scînteii şi mem­bru al C.C.: locuinţă (cu chi­rie), de mărime mijlocie, în casă de tip vilă, situată în cartierul re­zi­denţial "Primăverii"; acces la casele de odihnă ale partidului (Predeal, litoral, Snagov); acces pentru aprovizionare, cu plată, la cooperativa activului central de partid (după câţiva ani a fost desfiinţată); acces la instituţii medicale privilegiate (spital, policlinică). Salariul meu era cel de redactor-şef al Scînteii. Trebuie să spun că munca la  Scînteia era grea, de sus şi până jos: muncă multă, mereu sub tensiune, odihnă puţină, răspundere deosebită). Călătorii nu am făcut decât în interes de serviciu; niciodată nu am fost însoţit de soţia mea.

În ce raporturi se afla ziarul Scînteia cu "Pravda" sovietică?
La început – şi chiar un timp mai în­delungat – "Pravda" a fost mo­de­lul nostru, în mai multe pri­vinţe: tematica, orientarea ideologică, modul de tratare a pro­blemelor, po­ziţiile curente în poli­tica ex­ternă şi altele. Cu timpul, cu cât  pro­blematica proprie a ţării a de­venit mai amplă, mai specifică şi mai complexă, referirea la ve­chiul model a devenit caducă. Mai cu seamă după ce Dej a păşit pe calea politicii sale de emancipare, ziarul a pus o surdină tot mai accentuată declaraţiilor de prietenie, redacţia trecând la o atitudine de vigilenţă faţă de anumite iniţiative ale lui Hruşciov (de exemplu în privinţa CAER-ului sau a Organizaţiei Pac­tului de la Varşovia).
Dar chiar în perioada mai timpurie (1946-1948), când în pro­blemele de fond "Pravda" era prototipul necontestat, pe noi ne tră­gea inima să facem din Scînteia un ziar mai animat şi mai atră­gător decât modelele sovie­tice. Prefe­ram un stil mai apro­piat de acela al ziarelor din occident, chiar şi al ziarului comunist "L’Hu­ma­nité". Dezaprobaţi de fo­rurile su­perioare, m-am adresat pentru sprijin, împreună cu Traian Şelmaru, secretarul general de redacţie, lui Romanov – vechi şi experimentat ziarist, bine fa­miliarizat cu presa din Vest, se­cretar general de redacţie al pu­blicaţiei Pace trainică (oficiosul "minicominternului", cu sediul la Bucureşti).

Tradiţia unei prese severe, cu aspect tern – ne-a spus el – este proprie Rusiei, noi am moşteni­t-o de la înaintaşii noştri din epoca prerevoluţionară. Nu văd de ce aţi prelua-o şi voi. Perseveraţi!
Binecuvântarea lui Romanov nu ne-a folosit mult. Imitarea  tipului de ziar sovietic ne-a fost impusă cu tot mai multă stricteţe chiar şi în perioada "independentistă" a lui Dej.
În ultimul sfert al deceniului ’50 mi-au deşteptat tot mai mult interesul inovaţiile îndrăzneţe introduse în ziarul  Izvestia (oficiosul sovietic pe linie de stat), pe care îl conducea talentatul ziarist Ad­jubei (ginerele lui Hruşciov). Pe scurt: o mare diversitate a tema­ticii, spirit neconformist, stil viu, neşablonard. M-am dus la Moscova să stau de vorbă cu Adjubei. Nu am fost decepţionat.
Întors la Bucureşti am iniţiat, împreună cu colegii mei de la Scînteia un "mini-dezgheţ" ziaristic. În documentul nostru iniţial se spunea că ziarul (mai ales după ce, prin hotărârea  Biroului Politic, se transformase într-un "ziar-şco­ală") devenise "necomestibil". Că era sărac în informaţii, dar plin până la refuz de materiale economice şi agri­cole insipide, cu adresa  în­gus­tă, redactate adesea într-un stil teh­ni­cist. Că îi lipsea combativitatea şi era rupt de interesele şi preo­cu­pările publicului cititor – etc. etc.
Era, desigur, un început modest. Şi totuşi, în condiţiile din Ro­mânia… Dej nu era un Hruşciov, iar eu nu eram un Adjubei –  ziarist şi ginere în unul singur. Nu ştiu cum, nu ne dădusem seama că lansasem iniţiativa noastră în contratimp cu calendarul politic al lui Dej, care, în 1958-1960, pre­vedea pe plan ideologic suspiciune sporită şi reprimarea prom­p­tă a oricărui pas în afara făgaşului. Şi eu, care, naiv, nu-mi ascun­sesem încântarea faţă de ino­va­ţiile ginerelui lui Hruş­ciov!
Deodată, în primavara anului 1960, m-am pomenit scos de la Scînteia şi pus sub "anchetă de partid". Obiectul anchetei era, chi­purile, comportarea mea în timpul războiului, pe care organele de partid o cunoşteau perfect. În 1941-1943, în Ucraina, reuşisem să supravieţuiesc exterminării totale a evreilor de armata germană de ocupaţie. Apoi, în 1943-1945 luptasem pe frontul antihitlerist până în Germania (Prusia Orientală). Aceste fapte reale nu contau pentru anchetatori, trebuia să inventez eu însumi fapte infamante, cât mai grave, pentru care să pot fi condamnat. După trei ani de an­chetă fără rezultat, Secretariatul C.C. a hotărât excluderea mea din partid.

Casa Presei Libere – aşa cum se numeşte acum Casa Scînteii – a fost deschis declarată copie a unei clădiri sovietice?
Vă referiţi, fără îndoială, la clădirea Universităţii din Moscova. Mai întâi un răspuns scurt: Se aseamănă? Şi da, şi nu.

Este ea o copie?
Hotărât, nu. Anumite orientări esenţiale, reprezentând concepţii deosebite, şi-au pus amprenta pe cele două edificii.
Şi la Moscova şi la Bucureşti, arhitecţii s-au văzut, în anii ’50, în faţa necesităţii de a trece de la o arhitectură dezvoltată în general pe orizontală, la un nou tip de clădiri, de o relativ mare înălţime. S-au ivit astfel anumite probleme comune, care au generat unele asemănări. Totuşi arhitecţii noştri, folosind  şi experienţa colegilor ruşi, au urmat în mare măsură căi  deosebite de ale acestora.
Proiectate la comanda lui Stalin, "clădirile înalte" de la  Moscova (care, dupa părerea mea, tindeau să rivalizeze cu marile catedrale  medievale din occident), contrastau strident prin aspectul lor maiestuos, dominant, cu masa construcţiilor  anterioare. Dimpotrivă, arhitecţii noştri au urmărit să tempereze  contrastul înălţimilor, să reducă la minimum aspectul de masivitate al vo­lumelor şi să creeze o impresie de armonie calmă. Totodată, spre deosebire de arhitectura lipsită de caracter naţional a ruşilor, ei şi-au propus să nu rupă cu tradiţia vechii arhitecturi româneşti ci, dimpotrivă, s-o actualizeze.
Trebuie să spun că grupul proiectanţilor noştri era alcătuit din cei mai capabili şi renumiţi arhitecţi. Sufletul echipei era arhitectul Horia Maicu (dintre ceilalţi îmi amintesc, din păcate, doar un singur nume: al arhitectului Octav Doicescu).
Nu este aici locul potrivit pentru a enumera toate elementele tradiţionale adaptate şi folosite în cadrul edificiului (am făcut-o în altă parte). Un loc de frunte prin­tre acestea l-a jucat ocniţa, la ori­gine un element arhitectural bi­sericesc de dimensiuni reduse, din care inventivitatea şi talentul arhitecţilor noştri a creat marile ocniţe "moderne", integrate în faţada corpului central. Aici explicaţia nu poate înlocui im­presia. Tâşnind în sus, pe parcursul a 12 etaje, aceste mari ocniţe verticale dau elan întregii clădiri. Repetate  pe orizontală una lânga alta, nervurile în relief ale acestor ocniţe rup monotonia unei lungi faţade, căreia îi dau un ritm  plăcut privirii.
Casa Presei, monument arhitectonic de concepţie nouă, a rămas însă stilistic neterminată. Din păcate, "motive  bugetare" au făcut ca marile coloane de la intrarea în corpul central să nu-şi mai pri­mească învelişurile de marmură sculptată proiectate. Or­na­men­ta­ţia lor, inspirată din opere ar­hitecto­nice ale trecutului, ar fi spus multe ochiului şi spiritului privitorului.

V-ar plăcea să fiţi astăzi ziarist?
Mi-am iubit profesia. Dacă în viaţă ar exista o a doua tinereţe în care să iei totul de la început, păstrând totuşi experienţa atât de dureros agonisită… Atunci, da, aş răspunde: Din toate profesiile aş alege-o pe cea de ziarist. La vârsta mea însă, problema alegerii nu se mai pune decât pe planul con­ştiin­ţei. O singură  cale îmi mai permi­tea să rămân credincios atât profesiei mele de ziarist, cât şi experien­ţelor trăite şi mai ales conştiinţei mele: scriindu-mi amintirile – aşa cum le-am scris. Pe ea am ales-o.