x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Radu Beligan: “Eu m-am mutat de mult în «Beligania»“

0
Autor: Marius Tucă 13 Ian 2009 - 00:00
Radu Beligan: “Eu m-am mutat de mult în «Beligania»“


Ai spune că s-a născut pe scenă. Dacă pare o exagerare, faptul că s-a născut pentru scenă nu este. Pentru că Ra­du Be­ligan este sinonim cu teatrul, pe care-l slujeşte şi la cei 90 de ani ai săi. Într-un dialog "Verde-n faţă cu Marius Tucă", maes­trul Radu Beligan a acceptat să-şi dezvăluie secretele. Inclusiv pe cel al supravieţuirii în societatea actuală. "Am inventat ceva care mă ajută să supravieţuiesc. Eu m-am mutat de mult în «Beligania». Asta e «Beligania» şi aici sunt stăpân absolut. Aici nu mă deranjează nimeni, nu mă supără nimeni, aici nu intră decât cei mai buni prieteni ai mei, deşi mulţi ar vrea să intre în «Beligania» – unii fac cerere să-i primesc", declară maestrul într-un interviu de excepţie, pe care-l puteţi citi în Jurnalul Naţional.



Ni se dezvăluie cu modestie şi căldură. E, în fond, un bun naţional. Un maestru, în adevăratul sens al cuvântului. S-a născut pentru teatru, iar acum, la 90 de ani, slujeşte tot teatrul. Uluitorul Radu Beligan, într-un dialog “Verde-n faţă” cu Marius Tucă.

  • Marius Tucă: Ce e dragostea, domnule Beligan?

  • Radu Beligan: Dragostea este motorul vieţii, după părerea mea. Adică “unde dragoste nu e, nimic nu e”, cum spune... Biblia. De altfel, teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, crede-mă că lumea ar fi o bucurie. Uită-te la săraca noastră ţară, unde războiul româno-român continuă fără încetare! Nu mai încetează!...

  • De ce nu mai încetează? Uneori mă întreb şi eu şi nu prea am răspuns la întrebarea asta.

  • Din cauza rapacităţii oamenilor. Unii vor prea mult, alţii nu pot să ajungă decât la o limită de viaţă, iar diferenţa asta e distrugătoare.

  • Dar de ce la noi ca la nimeni?

  • Probabil că se adaugă şi nişte trăsături de caracter neplăcute.

  • Şi cred că sunt şi frustrările acumulate în toţi aceşti ani.

  • Sigur asta, categoric! Asta a zdrobit multe minţi.

  • Merg până într-acolo, încât spun că s-a cam modificat gena neamului.

  • Da, da.

  • Vorbiţi-ne despre suflet. Despre suflet în general şi despre sufletul dumneavoastră în special! Eu cred, dacă-mi permiteţi, uitându-mă la dumneavoastră, că sunteţi format din suflet, din iubire, despre care vorbeaţi mai devreme, talent şi raţiune. Lucrurile astea s-au adunat în dumneavoastră şi, bineînţeles, credinţa în Dumnezeu. Sunteţi, dacă vreţi, cea mai frumoasă definiţie, din punctul meu de vedere, a actorului cu “A” mare şi a omului cu “O” mare.

  • Mi-e ruşine...

  • A fost doar o întrebare, nu o laudă!

  • Întrebarea asta conţine un adevăr fundamental al întregii mele vieţi. Dar mi-e ruşine s-o declar eu. Dacă ai spus-o mata, îţi mulţumesc!

  • Am spus-o, pentru că o simt. N-o declar ca pe o experienţă, pentru că vă cunosc de departe, ca omul din faţa scenei, şi v-am spus exact ceea ce simţeam înainte şi ceea ce simt în faţa dumneavoastră. Nu vi s-a spus, după întâlnirile cu dumneavoastră, că îi încărcaţi pe oamenii cu care vă întâlniţi? Eu pot să vă spun că simt asta acum, ca pe un flux care mi se transmite.

  • Sunt bucuros, asta fac în fiecare moment. Sunt sensibil la tot ce e omenesc. Orice întâmplare de pe stradă mă opreşte şi caut să corectez ceva care mă supără. Multe cazuri am avut, aşa că am rezolvat pe loc anumite probleme.

  • Ne vorbiţi despre sufletul dumneavoastră şi despre suflet în general?

  • În piesa pe care o joc acum am o discuţie cu doctorul meu şi vorbim despre neputinţele medicinei, despre limitele ei şi despre ce s-ar putea face, că doar noi suntem făcuţi să trăim 100 de ani... Şi, la urmă, bineînţeles că el nu poate să dea nici un răspuns... fraze goale... şi zice că medicina “a făcut progrese enorme”. Zic da, doar descriptive şi lingvistice. A găsit numele ştiinţifice ale tuturor felurilor de a muri, dar n-a aflat esenţialul: de ce murim? Bineînţeles că nu are răspuns şi atunci eu, înultima clipă, fac o pauză mare şi spun în şoaptă: “Dar dacăsufletul nostru este cel mai fragil şi se sparge cel mai uşor? Ei, ce zici, doctore?”... După asta cade cortina şi lumea stă înmărmurită. Cred că asta, în puţine cuvinte, spune mult, că nu trebuie neglijat sufletul, pentru că de la neglijenţa asta pornesc toate nenorocirile.

  • Apropo de ceea ce aţi spus, eu vă asigur că trebuie să fiţi pregătit cu multă răbdare, pentru că interviul ăsta nu se va termina niciodată. Una legată de cortină, pentru că am văzut recent un film cu Edith Piaf, care, întrebată care este cea mai frumoasă amintire a ei de pe scenă, a răspuns foarte simplu: “Ridicarea cortinei!”.

  • M-ai atins la unul dintre amorurile mele... definitiv!

  • Răspunde atât de frumos şi de simplu!... Aţi veni cu un alt răspuns?

  • Nu! Pentru că atunci ai voie să intri acolo unde ai iubit toată viaţa. E liberă calea.

  • Eu am văzut în felul în care a spus-o că apare ca şi cum s-ar deschide cerul. Care este ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns? Tinerii, de obicei, au răspuns la toate întrebările. Le ştiu pe toate şi ştiu răspunsurile la toate întrebările. Mă uit la mine, care n-am nici măcar jumătate din vârsta dumneavoastră, că am din ce în ce mai multe întrebări fără răspuns. Şi n-am răspuns la întrebările la care, la 20 de ani, aveam cele mai simple răspunsuri. Care e ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns şi a rămas în suspans? Există vreuna?

  • Doar cele pe care mi le pun eu.

  • La acelea mă refer.

  • De ce, având o inteligenţă ascuţită, având un suflet generos, de ce nu putem intui la vremea respectivă comportamentul pe care, pe urmă, îl regretăm? De ce am făcut atâtea lucruri neplăcute, de care acum îmi e ruşine? De ce n-am putut atunci, pe loc, să-mi dau seama?

  • Este o întrebare la care nu cred că vom găsi niciodată răspuns. Pe undeva seamănă cu întrebarea “de ce murim?”...

  • Mi-aduc aminte când mi s-a spus că trebuie să intru în Partid, în noaptea aia am transpirat, m-am chinuit ca hoţii de cai. Ce să fac, ce să fac...? M-am sfătuit cu unii, cu alţii... Pentru mine era simplu: eu, fără teatru, eram un om mort...! Dacă puteam face altă meserie, inginer sau altceva... nu-mi păsa.

  • Şi-atunci, orice compromis care salva viaţa dumneavoastră...

  • Era ceva foarte curios, pentru că Ceauşescu mă iubea, şi ailaltă, nevastă-sa, mă ura de moarte. Şi-acum, în blocul ăsta, locuieşte ăla care a stat toată ziua în casa lor, cum se cheamă, ăla care le dădea de mâncare, care...

  • Omul de casă.

  • Omul de casă, da. Şi mi-a spus abia acum: “Ce-a pus-o la punct pe ea! Îi spunea: “Lasă-l în pace, că are valoare, nu te băga!”. Iar ea: “Nu, că e obraznic, că e nu ştiu cum”. Am făcut un serial la televiziune care s-a bucurat de un mare succes, “Pagini din istoria teatrului românesc”. Era foarte instructiv, mai ales pentru tineri, păcat că nu l-au păstrat! Bănuiesc că nu l-au păstrat. Ăştia au omorât teatrul radiofonic şi teatrul de televiziune. Nu mai există! Teatrele astea au fost marea bucurie sufletească...

  • Au început să mai difuzeze la TVR.

  • Au început?

  • Inima, cu ce se ocupă ea? Bătăile ei, bătăliile inimii dumneavoastră cum au fost? Sunt prea sofisticat sau prea inocent? Poziţionaţi-mă, ca să ştiu să mă repoziţionez eu!

  • Să-mi dau seama unde baţi...!

  • Niciodată nu bat acolo unde crede cel pe care îl întreb.

  • Bătăliile inimii mele unde bat?

  • Împotriva cui au bătut sau pentru cine au bătut? Cum au fost bătăliile inimii dumneavoastră? Le mai simţiţi? Au lăsat urme? Au lăsat cicatrice?

  • Au lăsat. Au lăsat, pentru că a trebuit să înghit multe, multe... Dar nu prea multe, de fapt, pentru că am avut şi izbucniri.

  • Aia cu înghiţitul ţine mai degrabă de bilă decât de inimă...

  • De bilă, da, da! Exact, ăsta e cuvântul!

  • V-a durut vreodată inima, domnule Beligan? Aţi simţit vreodată că vă doare inima? Ştiţi cum se spune : “Mă doare inima!” ... Când v-a durut cel mai tare inima?

  • Într-o noapte. În urmă cu aproximativ cincizeci de ani.

  • La propriu, da?

  • La propriu. După un spectacol, mult după miezul nopţii, m-a trezit o durere violentă în piept. Am respirat calm, şi când s-a potolit durerea, mi-am continuat somnul. Normal ar fi fost să mă duc a doua zi să mă vadă un doctor, dar fiindcă mă simţeam foarte bine, am renunţat. După vreo douăzeci de ani, cu ocazia unei investigaţii medicale de rutină, am aflat, cu stupoare, că probabil în noaptea cu pricina, avusesem un preinfarct. Doctorul Bradişteanu, care m-a consultat, mi-a spus că am “nişte coronare absolut splendide pentru vârsta mea” şi că, din fericire, nu e nevoie de operaţie. Trebuie să mărturisesc, de asemenea, că deşi am fost sfătuit să revin regulat la control, nu am prea avut timp pentru asta.

  • Cum a rămas în mintea dumneavoastră imaginea părinţilor? Cine v-a fost mai drag, mama sau tata?

  • Păi, îţi spun imediat. Mama, fără îndoială, asta nu se discută. A murit, săraca, în chinuri, de tânără... Dar tatăl meu a fost un personaj unic. Bunicul meu patern era preot. Deci, tot un fel de actor, într-o reprezentaţie sacră.

  • Într-o piesă mai serioasă.

  • El a avut nouă copii. Îl chema Adam Beligan. Nouă copii. Nevasta lui, prezbitera Ecaterina, analfabetă convinsă până la moarte, era vară primară cu Ion Creangă. Deci, o genă de prin partea aia a venit şi de-acolo. Dar, dintre cei nouă copii ai lui Adam Beligan, preotul... N-am aşa de multe amintiri din prima copilărie, dar ţi s-a întâmplat vreodată, ai avut aşa, câte o sclipire de o secundă, două... Ai avut?

  • Am. Îmi aduc aminte.

  • Era o casă ţărănească, o văd şi-acum, cu tavanul jos, cu bătrânul Adam Beligan preotul, cu barba albă. Când m-au dus acolo să mă prezinte, m-a luat aşa, m-a ridicat aproape de plafon şi a zis: “Tâta maree!”.

  • Şi v-a dat cu capul de tavan?

  • “Tâta maree!”, adică...

  • Atât de mare!

  • Şi-am ajuns. Am ţinut minte clipa aceea. Dar cred că nu aveam decât vreun an jumate, doi. Aşa, vorbeam de tata. Tata, la 14 ani, a făcut o trupă cu colegii lui de gimnaziu şi-a făcut un turneu prin orăşelele Moldovei cu un spectacol coupe – un act din Hamlet, actul II, şi o adaptare făcută de el după “Sărmanul Dionis”.

  • Incredibil!

  • Când am aflat asta am fost cutremurat. Şi ce-a făcut? Pe urmă, cum a terminat şcoala asta, s-a dus la Conservator. Şi-acolo a lucrat în continuare rolul din Hamlet. Şi-a ajuns la Teatrul Naţional din Iaşi. Probist. Atunci nu erau maşini de scris şi erau obligaţi probiştii să scrie rolurile şi textele pieselor. Şi la Biblioteca Teatrului Naţional, la Arhivă, există textul. Am să-l iau odată împrumut şi-am să ţi-l arăt, că are o scriitură superbă... E scris în anul 1907. “Hamlet”. Această obsesie a fost pentru mine, toată viaţa, cumplită, pentru că tata a avut îndrăzneala la un moment dat să se ducă la directorul teatrului, care era nimeni altcineva decât Mihail Sadoveanu, de 26 de ani, să-i ceară o dublură, măcar la un matineu, la “Hamlet”, pe care-l juca profesorul lui de la facultate. Sadoveanu a fost aşa de stupefiat de îndrăzneala lui, că a luat călimara şi a aruncat-o în el. Purta unicul costum pe care îl avea şi i l-a stricat şi p-ăla! Durerea a fost atât de cumplită, încât n-a mai vrut să ştie de teatru... Şi-atunci a făcut o şcoală şi a intrat la Căile Ferate Române. Dar târziu de tot mi-am dat seama ce e în sufletul lui. Era impiegat-şef la Brad – Brad e o staţie finală – şi a făcut acolo o grădină frumoasă în faţă şi stătea pe un şezlong şi se uita de-a lungul liniilor, şi eu ştiam că el spune în gând toate monologurile pe care n-avusese ocazia să le spună.

  • Ducea cu el suferinţa asta.

  • Şi, probabil, că s-a rugat la Dumnezeu, pentru că era foarte credincios ca băiat de popă, s-a rugat ca fiul lui să răzbune această suferinţă.

  • Şi de ce răzbunare a avut parte...! Dar care e imaginea mamei dumneavoastră, care v-a rămas, care v-a urmărit în viaţă sau v-a marcat?

  • Trebuie să vă spun că e imaginea mamei ideale, că n-are egal, e ceva, aşa, abstract. Dar eu pot să spun că era o mamă abstractă. Nu se poate imagina. Ea ne făcea şi haine, ne cosea hainele, nu numai că gătea extraordinar, dar era o intelectuală. Citea în franceză fraţilor mei mai mici “Sergiu şi Albina”. Ea citea o carte de Emile Zola şi eroii se chemau Serge şi Abeille şi ea le-a tradus în româneşte Sergiu şi Albina pentru ei. Vreau să spun că m-am născut într-o casă cu bibliotecă, ceea ce e mare lucru, mare lucru!

  • Mai ales că asta se întâmpla în 1918. Aţi fost răsfăţat ca un copil?

  • Am fost iubit ca un copil, dar n-am prea stat cu părinţii, pentru că am stat în internat mai tot timpul. La 10 ani, vai de mine!... Sărăcia e una dintre dramele vieţii mele. Sărăcia lucie. La liceul-internat din Iaşi, pe care l-am terminat cu premiul I în fiecare an – era un liceu faimos, după modelul franţuzesc, cu propriile orchestră şi fanfară, cu amfiteatru, unde, în fiecare sâmbătă, unul dintre elevii din clasele superioare ţinea conferinţe... o sală de mese care se transforma în sală de spectacol, cu scenă în toată regula – acolo m-am manifestat eu în plin, an de an. Erau dirijate de Ramadan, marele actor, de Ion Sava şi de alţii, care veneau şi lucrau cu noi şi ne învăţau teatru. Aşadar, eu fiind bursier, aveam totuşi o mică plată de făcut, acolo, vreo 4.000 de lei, cum era în vremea aia. După vacanţă, când mă întorceam, trebuia să plătesc taxa şi trebuia să vină tata cu ăştia 4.000. Şi nu i-a avut... Şi-am întârziat o dată, de două ori... Eram disperat... Tata se ducea peste tot, la Târgu-Ocna, la un prieten, la altul, să găsească banii ăştia şi să mi-i dea, şi nu pot să uit... Vezi, sunt lucruri care te lovesc pentru eternitate... Aveam un pătuc în dormitorul lor. Nu adormisem încă, dar m-am prefăcut şi am văzut cum a venit tata, după un refuz dintr-ăsta şi a început să plângă...

  • Incredibil!

  • Până la urmă, directorul m-a primit şi fără banii ăia... Dar vreau să-ţi spun cum am intrat în internat, că a fost un examen greu şi pe urmă ne-a adunat în curte să anunţe cine a câştigat, iar eu eram primul... Tata era lângă mine şi, la un moment dat, auzim: “Toţi care au fost admişi trebuie să vină să plătească taxa”, iar tata m-a prins de mână ca să nu spun nimic, să stau, că eu mă şi repezisem. Mai avea câţiva bani în buzunar, iar după succesul ăsta formidabil ne-am dus la gară, aveam gratis pe tren, şi am mers la Copou. Tata a cumpărat juma’ de kil de prune şi o pâine... şi acolo, pe iarbă, a avut loc le dejeuner sur l’herbe care celebra succesul meu. Mai pot eu să-i văd acum pe ăştia, cât câştigă, sute de milioane? I-aş omorî pe toţi!... (Maestrul Beligan plânge, plânge adânc, întorcându-se în timp. Suspinând şi eu, cu ochii în lacrimi, după minute bune, care au părut o veşnicie, abia am reuşit să pun următoarea întrebare.)

  • Apropo de lumea asta pe care mi-o descrieţi, pare o lume idilică, dar totuşi e cât se poate de adevărată. Cu şcolile care aveau orchestră, fanfară, scenă în sala de mese... Când vă aud acum, totul în jur mi se pare derizoriu în lumea asta în care trăim.

  • Vai de copiii ăştia, vai de ei!

  • Mi se pare o lume atât de derizorie, încât trec cu greu prin toată superficialitatea, vulgaritatea şi lucrurile care n-au aproape nici o importanţă. Cum supravieţuiesc în dumneavoastră lumile astea laolaltă?

  • Uite cum supravieţuiesc. Am inventat ceva care mă ajută să supravieţuiesc. Eu m-am mutat de mult în “Beligania”. Asta e “Beligania” şi aici sunt stăpân absolut. Aici nu mă deranjează nimeni, nu mă supără nimeni, aici nu intră decât cei mai buni prieteni ai mei, deşi mulţi ar vrea să intre în “Beligania” – unii fac cerere să-i primesc...

  • Încearcă să obţină cetăţenie de “Beligania” ca să poată intra?

  • Da, asta este! Asta mă salvează, zidurile astea de cărţi...

  • Practic, supravieţuiţi în “Beligania” prin retragerea în acest univers. Când aţi vrut, ultima dată, să redeveniţi copil şi să vă mângâie mama? Vă pun întrebarea asta, pentru că eu, atunci când îmi e foarte greu, îmi doresc foarte mult să mai fiu copil şi să mă mângâie mama.

  • Cred, te-nţeleg. Eu sunt atât de departe de mama mea, la atâta distanţă, încât nu mai pot să am asemenea gânduri, visuri. Dar mi-aduc aminte cum ne-am despărţit. Ea a murit de cancer... De la fereastra gării, de-acolo... M-am urcat în tren şi i-am făcut cu mâna...


    URMEAZĂ
    Maestrul Beligan dezvăluie cititorilor secretul reuşitei în teatru, fără a te demoda sau învechi: să pui degetul pe carnea vie a vieţii.

    Radu Beligan: "Soarta mea a fost să trăiesc şi să mor aici, în TERRA MIRABILIS"
    Citeşte mai multe despre:   special,   interviu,   cred,   beligan,   tata,   beligania

     

    Ştiri din .ro















    PUBLICITATE
     





    Mai multe titluri din categorie

    Ross Welford: Un scriitor ajutat de șomaj

    Ross Welford: Un scriitor ajutat de șomaj
    Şomajul l-a împins pe britanicul Ross Welford să se apuce de scris. A lucrat în televiziune însă nu mai primea proiectele de care avea nevoie. Și-a folosit timpul liber ca să scrie un roman pentru copii. Nu...

    Parchetul General cere în instanță anularea adopției Sorinei

    Parchetul General cere în instanță anularea adopției Sorinei
    Procurorul general al României a înaintat, ieri, Tribunalului Mahedinţi, emiterea unei ordonanțe președințiale, în vederea interzicerii scoaterii de pe teritoriul național a minorei Sorina, care, la sfârșitul...

    Amigdalele nu se scot. Se netezesc cu laser

    Amigdalele nu se scot. Se netezesc cu laser
    Durerea în frunte între sprâncene nu e cauzată doar de sinuzită. Trebuie să se facă diferenţa între o amigdalită cu roşeaţă în gât şi amigdalitele cu puroi. Interviu cu profesor doctor Codruţ...

    Scandalul Mehedinți. Lazăr lovește de dincolo de pensie

    Scandalul Mehedinți. Lazăr lovește de dincolo de pensie
    Galerie Foto Șefa „Urmăririlor Penale” din cadrul Parchetului Curții de Apel Craiova, Maria Antoaneta Pițurcă, implicată, la sfârșitul săptămânii trecute, în operațiunea de extragere a fețiței de 9 ani, Sorina, de...

    Ultima aroganță la Cotroceni: 50.000 € aruncați în grădină

    Ultima aroganță la Cotroceni: 50.000 € aruncați în grădină
    Galerie Foto Scăpat de „povara” alegerilor, Klaus Iohannis a fost foarte ocupat la sfârșitul lunii mai. Concret, la doar cinci zile după scrutinul din 26 mai, Administrația Prezidențială a contractat servicii de întrețin...

    Sport în vremea caniculei

    Sport în vremea caniculei
    Meteorologii anunţă temperaturi ridicate în perioada următoare iar razele UV sunt mult mai periculoase decât în alte perioade ale anului. Ca să nu ne punem în pericol sănătatea, specialiştii ne recomandă...

    1.000 de călători, zero bilete. Amintiri din personalul de Oltenița

    1.000 de călători, zero bilete. Amintiri din personalul de Oltenița
    Galerie Foto În anul 2002 am început să scriu un reportaj despre „trenul foamei”, sau „trenul blatiștilor”, pe ruta București Titan Sud - Oltenița, dar abundența de știri la televiziuni pe aceeași temă m-a făcut...

    Procurorul Adina Florea reclamă, într-un act oficial, presiuni și amenințări la adresa SIIJ

    Procurorul Adina Florea reclamă, într-un act oficial, presiuni și amenințări la adresa SIIJ
    CSM urmeaz să valideze, în ședința de astăzi a Plenului, rezultatul concursului pentru ocuparea funcției de procuror șef al Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, după ce, în urmă cu două...

    Dr. Anca Vereanu, despre „Dinți într-o zi” și industria implanturilor

    Dr. Anca Vereanu, despre „Dinți într-o zi” și industria implanturilor
    Galerie Foto Românii sunt europenii cu dinţii cei mai prost îngrijiţi. Teama de durere, lipsa banilor şi, de foarte multe ori, lipsa educaţiei sanitare se numără printre motivele amânării vizitelor la stomatolog. Cei mai...

    Sarah Perry: Credem că romanele sunt superioare televiziunii, dar sunt tot poveşti

    Sarah Perry: Credem că romanele sunt superioare televiziunii, dar sunt tot poveşti
    Galerie Foto Sarah Perry şi-a cucerit fanii cu romanele sale scrise în stil gotic şi cu poveşti care te ţin cu sufletul la gură. Şi-a publicat primul roman la vârsta de 34 de ani şi a cunoscut succesul abia după a doua...

    STS avansează un general la gradul de milionar

    STS avansează un general la gradul de milionar
    Galerie Foto Serviciile speciale se dotează, în anul electoral al alegerilor europarlamentare și al alegerilor prezidențiale. Serviciul de Telecomunicații Speciale, instituția care are un rol deosebit de important în...
    Serviciul de email marketing furnizat de