Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La puţin timp după atacul iranian cu rachete asupra unei baze militare irakiene unde se aflau trupe americane, acestea din urmă au pierdut orice contact cu sistemul lor de supraveghere aeriană, ultrasofisticat şi foarte costisitor, scrie, miercuri, France Presse.
Pe 8 ianuarie, ca represalii pentru raidul american în care a fost ucis la Bagdad generalul Qassem Soleimani, Iranul a lansat 22 de rachete balistice asupra bazei aeriene Ain al-Assad, în vestul Irakului, fără a face victime.
Majoritatea celor 1.500 de soldaţi americani prezenţi în această bază, una dintre cele mai mari ale Irakului, erau deja de două ore la adăpost în buncăre atunci când a început atacul, la ora 22:35 GMT.
Şapte drone americane erau în acel moment în zbor, inclusiv drone „MQ-1C Gray Eagles”, care au o autonomie de zbor de peste 27 de ore, sunt specializate în operaţiuni de supraveghere aeriană şi echipate cu patru rachete antitanc „Hellfire” ghidate prin laser.
„Credeam că forţele inamice ar fi putut desfăşura un atac la sol, aşadar am menţinut forţele aeriene”, spune sergentul Costin Herwig, unul din cei 14 piloţi de drone refugiaţi în containere transformate în cabine de pilotaj pentru a controla aceste aparate de la distanţă.
Prima rachetă iraniană a proiectat nori de praf în adăpostul lor, dar piloţii au rămas calmi, îşi aminteşte el în timpul primirii unei vizite a mass-media în acea bază. Însă rachetele care au urmat au căzut tot mai aproape. „Credeam că s-a terminat”, mărturiseşte militarul american. Iar ce era mai rău urma într-adevăr să vină, o rachetă pulverizând apoi o zonă cu spaţii locative ale soldaţilor, aproape de sala de operaţiuni a piloţilor.
„La mai puţin de un minut după ultima deflagraţie, am pornit către buncăre şi am văzut cum un incendiu mistuia toate cablurile noastre de fibră optică”, esenţiale pentru controlul dronelor, povesteşte la rândul său sergentul Wesley Kilpatrick. Prin urmare, piloţii de la sol nu mai puteau localiza dronele şi armata americană devenise astfel „oarbă”, atât în aer, cât şi pe teren. De pildă, dacă vreuna dintre dronele „Gray Eagle” ar fi fost doborâtă, acest lucru nu mai putea fi observat la baza Ain al-Assad.
„Este ceva grav, întrucât dronele sunt foarte scumpe şi există multe lucruri în construcţia lor, care nu vrem să fie aflate de inamic”, explică Wesley Kilpatrick. Conform armatei americane, o singură dronă „Gray Eagle” costă circa şapte milioane de dolari.
Observând cum loviturile rachetelor se apropiau de sala lor de control, piloţii au decis în final să se refugieze în buncăre, alături de ceilalţi militari care erau acolo. Însă, imediat ce atacul a încetat, s-au grăbit să restabilească legătura cu dronele, într-o cursă contracronometru pentru a localiza şi recupera aparatele „Gray Eagle”.
La ivirea zorilor, militarii americani au format echipe de câte patru pentru a înlocui cei 500 de metri de cabluri topite de incendii şi pentru a reprograma sateliţii în vederea captării semnalelor emise de drone. Ultima etapă era aterizarea dronelor, operaţiunea cea mai stresantă, după cum recunoaşte Costin Herwig.
Una dintre drone ar fi trebuit să aterizeze înaintea atacului, iar după terminarea acestuia prioritatea era să fie readusă la sol cât mai repede, întrucât ajunsese cu combustibilul la minim. În decurs de câteva ore, piloţii au făcut dronele să aterizeze una câte una, în timp ce ceilalţi soldaţi se refăceau după o lungă noapte de teamă şi evaluau pagubele produse bazei de rachetele iraniene.
