Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De la o zi la alta, pe măsură ce manifestanţii anti-Mubarak soseau în număr tot mai mare în Piaţa Tahrir, croindu-şi drum printre tancuri şi punctele de verificare organizate de militari, părea că armata egipteană facilita protestele. Prin urmare, puţini au fost surprinşi de faptul că preşedintele Mubarak a anunţat, sub presiuni americane prea puţin camuflate, că nu va candida pentru un nou mandat la alegerile din septembrie. Însă această declaraţie n-a fost, pentru mulţimea ieşită în stradă, decât anunţul că "domnia" sa de trei decenii nu se va încheia înainte de septembrie. A doua zi, mii se susţinători ai preşedintelui au intrat în conflict cu cei care-i cer plecarea acum, nu peste nouă luni. "Felul în care Mubarak a sfidat masele şi felul în care protestatarii au salutat, la sfârşitul săptămânii trecute, prezenţa armatei i-a determinat pe mulţi să concluzioneze că forţa militară a ţării − pivot indispensabil al oricărei revoluţii – va trece de partea opozanţilor celui care le este comandant suprem, scrie BBC. Alţii s-au grăbit chiar să creadă că Mubarak va fi înlocuit imediat. Chiar cu pistolul la tâmplă dacă va fi necesar. "Numai că aceasta este o perspectivă optimistă de tipul celor care încoţesc, în mod normal, mişcările ample de rezistenţă şi, în special, pe cele împotriva opresorilor", notează BBC. "Numai că, nereuşind să înţeleagă strategia lui Mubarak şi opţiunile de care dispune opoziţia, observatorii riscă să agite şi mai mult apele", completează sursa citată.
Mubarak are trei "surse de legitimare": comunitatea internaţională (îndeosebi SUA), armata şi poporul. Ca orice lider forte, a trebuit să aprecieze cum e cel mai bine să se împartă între cele trei "circumscripţii electorale". A ales să le gestioneze exact în această ordine. A făcut o schimbare de faţadă demiţând Guvernul şi înlăturându-l pe deloc popularul ministru de Interne. Stratagema urma să dea bine nu atât în ochii egiptenilor, cât în cei ai americanilor, cărora dorea să le lase impresia unei reforme prompte şi de profunzime. În Cairo sau Alexandria, măsura n-a provocat nici o emoţie. În schimb, din partea Washingtonului, Mubarak a câştigat ceva timp. Chiar şi în momentul când era clar că americanii şi-au pierdut răbdarea, cel mai dur mesaj al Casei Albe către Mubarak a fost să-i ceară să părăsească puterea în septembrie – soluţie pe care protestatarii au privit-o ca pe o insultă.
Al doilea pas a fost ca preşedintele să ia decizia de a pregăti terenul pentru a-şi împărţi puterea cu armata. Vicepreşedintele proaspăt numit, Omar Suleiman, nu e doar un fost general, ci şi un om care a petrecut zeci de ani supraveghând corpul ofiţerilor. Premierul nou numit, Ahmed Shafiq, este unul dintre foştii comandanţi ai forţelor aeriene, o componentă foarte importantă în cadrul forţei armate egiptene. Prin noul Cabinet, Mubarak a dat o mostră exemplară de "clientelism" în favoarea armatei, atrăgând de partea sa singurul grup care ar putea definitiva o schimbare de lider la vârful ţării. Câtă vreme nici un comandant de tanc din Cairo nu doreşte să preia puterea "la vârf", activişii din stradă nu mai dispun de mijloace pentru a-şi transforma energia revoluţionară într-o lovitură decisivă contra regimului. Iar pe măsură ce numărul celor din stradă s-a tot redus după discursul prezidenţial, le va fi dificil să-i convingă pe militari să îşi asume un asemenea risc. Poate că armata a "facilitat" protestele, dar, în lipsa unui număr semnificativ de militari care să treacă de cealaltă parte a baricadei, preluarea de mase a controlului asupra palatului prezidenţial nu va fi uşor de realizat. Dacă Mubarak şi-a jucat bine cartea, el nu va fi înlăturat cu forţa de la putere.
Promisiunea armatei de a nu trage în manifestanţi nu a fost doar un mesaj "de la frate la frate", ci şi un mod de a păstra încrederea manifestanţilor în militari. Însă cel mai instabil element din toată ecuaţia îl reprezintă ofiţerii de trupă. O coaliţie a unor astfel de ofiţeri a dus la înlăturarea de la putere a Regelui Farouk I şi la instalarea regimului probritanic. În armata egipteană s-ar putea afla astfel de facţiuni a căror existenţă să iasă la iveală doar în astfel de momente cruciale.
În tot acest păienjeniş, de ce variante dispune opoziţia? Mubarak ţine pe jar o ţară întreagă. Peste o cincime din populaţie trăieşte sub limita sărăciei. Nu pot protesta la infinit şi, spre deosebire de preşedinte, trebuie să se întoarcă, la un moment dat, la muncă. În acest timp, o dată ce şi-a asigurat două dintre cele trei "circumscripţii electorale", Mubarak poate rămâne în expectativă. Acest lucru îi va forţa pe protestatari fie să îndure în continuare situaţia tot mai dificilă în care se vor afla, fie să devină violenţi şi să atace bastioane ale statului. Această opţiune va atrage asupra lor criticile şi dispreţul comunităţii internaţionale, care consideră deja că s-a achitat de sarcinile ce-i reveneau o dată ce l-a convins pe preşedinte să nu mai candideze. Cei care militează pentru proteste în forţă ar trebui să
îşi aducă aminte de revolta anti-Saddam Hussein din 1991, când SUA mai întâi au încurajat protestele, după care au făcut pasul înapoi.
Rezultatul – un masacru petrecut sub ochii larg deschişi ai comunităţii internaţionale.
