IRAN: MÂINE, BOMBA? – Le Nouvel Observateur

Iată întrebarea pe care şi-o pun tot mai mulţi autori de strategii politice şi militare. Întrebare căreia o analiză publicată recent în revista "Le Nouvel Observateur" încercă să îi dea un răspuns.

Strategia misterului. Mai întâi,  câteva repere pentru ceea ce  s-a numit "Strategia misterului". În 1960 un avion  american de spionaj U2 descoperă centrala nucleară de la Dimona, în Israel, construită cu ajutorul Franţei şi prezentată de către statul israelian drept "uzină de textile".

Furios, preşedintele Kennedy vrea să impună, în 1963, vizita la faţa locului a unui grup de experţi, dar premierul israelian Ben Gurion se opune categoric şi demisionează. Ceva mai târziu, preşedintele Lyndon Johson şi primul ministru Golda Meir ajung la un acord, în sensul că Washingtonul nu se  opune unui program nuclear militar al Israelului, cu condiţia ca Ierusalimul să se angajeze să menţină, în mod scrupulos, misterul total asupra acestor activităţi. Aşa s-a născut doctrina israeliană a ambiguităţii, aflată în vigoare până azi.

Întrebarea următoare vine de la sine: "Nu cumva autorităţie de la Teheran se autoiluzionează atunci când impun o ambiguitate << a la israeliană>>?" Fireşte, tot pe  acest subiect de interes maxim - construcţia bombei atomice.

 "Totul se derulează în cel mai mare secret" - cu această constatare îşi începe analiza Vincent Jauvert. Şi argumentează: în luna noiembrie a anului trecut, specialiştii Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA) procedează la un inventar al stocurilor de uraniu slab îmbogăţit produs de Iran în ultimii zece ani. Cu acest prilej se descoperă că, în ultimii doi ani, Iranul a fabricat 200 de kilograme de uraniu slab îmbogăţit (UFE), mult peste cât declaraseră autorităţile acestei ţări.

Simplă eroare contabilă, explică inginerii  puşi în încurcătură. Posibil, răspund anchetatorii, numai că, voit sau nu, eroarea schimbă total situaţia. Şi asta pentru că, în conformitate cu decontul AIEA, Iranul nu dispune doar de 800 de kilograme de UFE, ci de aproape 1 000 de kilograme. Or - şi aici este cheia  întregii afaceri! -, prin rafinarea acestei tone, Iranul ar putea produce  destul de multă materie  fisibilă (douăzeci de kilograme) pentru fabricarea bombei atomice.

"La 19 februarie, după ce AIEA a publicat această ştire, un vânt de panică a început să sufle dinspre Ierusalim şi Washington. Iranul  mai are puţin până să producă arma nucleară, se alarmează mai multe personalităţi. Dar şeful Statului Major al Armatei americane, generalul Mullen, a lăsat să se înţeleagă la CNN că a fost greşit înţeles. Mai precis, patronul serviciilor secrete militare ale Israelului a dat asigurări că, în materie de <>, Teheranul a atins pragul critic".

Incertitudini

Dar nu este vorba numai despre îmbogăţirea uraniului. Iranienii  s-au mişcat foarte repede şi în  alte domenii sensibile. La 3 februarie ei lansează o rachetă în două etaje, o ispravă de care Occidentul nu îi credea capabili. Pentru unii nu există îndoială: Republica islamică este pe punctul de a putea să ţintească spre Israel sau  chiar spre Europa!

"Care este realitatea?" - se înreabă gazetarii francezi. Deschizând lista posibilelor răspnsuri: "Să ne imaginăm că Iranul decide astăzi să producă cât mai repede posibil această rachetă şi încărcătura sa nucleară. Cât timp îi trebuie pentru asta? Câteva luni? Mai mulţi ani? În realitate,  nimeni nu o poate  spune. Calculele sunt foarte complicate şi foarte aleatorii.."

Socoteli

Calculele încep de la  faza pe care savanţii atomişti o consideră ca fiind cea mai importantă: obţinerea materiei fisurate.  Chestiunea pare foarte simplă: ce cantitate de uraniu îmbogăţit la 3,5 % (la nivel civil) trebuie rafinată pentru a obţine douăzeci de kilograme de uraniu îmbunătăţit la 90% (la nivel militar) necesară pentru o bombă? Unii cred că 1.000 de kilograme sunt de-ajuns. Dar alţii, din cadrul serviciilor franceze, cred că trebuie cel puţin 1.500, aproximativ cu 50% mai mult. Într-o notă secretă despre care jurnaliştii de la "Le Nouvel Observateur" au luat cunoştinţă zilele trecute, un responsabil francez preciza că  la Paris nu pare credibil că Iranul ar fi atins acest prag, dar se estimează că acest lucru va fi realizat  în vara viitoare.

Se pune întrebarea: cât timp le trebuie iranieinilor pentru a rafina  1.000 sau 1.500 de kilograme? Câteva luni sau poate doar câteva săptămâni,  estimează  cei care cred că ingineriii de la Teheran stăpânesc de-acum la perfecţie tehnologia de îmbogăţire şi vor putea deja să asambleze centrifugile pentru a îmbogăţi până la 90 % într-un  timp scurt.  La rândul său, "noul patron al spionajului american", Dennis Blair, a afirmat, la 10 martie în faţa Congresului, că Iranul va fi capabil să producă  uraniu îmbogăţit între 2 010 şi 2015.

Paşi mici, incertitudini mari. Etapa următoare: douăzeci  de kilograme de  uraniu superior îmbunătăţit, care se prezintă sub formă gazoasă, ar putea fi transformate în metal, iar apoi manufacturate în două emisfere. Durata totală a operaţiunii? Cîteva săptămâni - pentru unii, "cel puţin şase luni", după părerea lui Mark Fitzpatrick, expert al Institutului  Internaţional de Studii Strategice din Londra. După aceea, trebuie asamblate cele două emisfere cu toate celelate elemente ale bombei.

Cât timp va dura? Nimeni nu ştie. Totul depinde numai de nivelul de cunoştiinţe în materie pe care l-au atins iranienii. Mulţi specialişti ştiu cu certitudine că, în 1987, iranienii au primit de la traficantul nuclear pakistanez Abdul Quadeer planurile unei arme mai puţin sofisticate, bomba atomică chinează din anii 1960. Aceiaşi experţi mai spun că, aşa după cum a raportat senatorul John Kerry în cadrul unei audieri la Senatul american, CIA a descoperit, în 2004, în ordinatorul unui inginer iranian, planurile unei instalaţii nucleare, probabil mai sofisticate.

OPINII ŞI OPINII
Există, însă, voci care susţin că iranienii şi-au întrerupt "lucrările de militarizare" în toamna lui 2003 şi că nu le-au reluat înainte de mai 2007. Îi contrzice expertul francez Bruno Tertais de la Fundaţia pentru Cercetări Strategice, care consideră lucrul acesta ca lipsit de importanţă. "Este foarte posibil - susţine el - ca Iranienii - să fi întrerupt cercetările pentru că au aflat totul." Sau opinează cercetătorul francez "de vreme ce au  uraniu îmbunătăţit, iranienii vor putea să asambleze o armă eficace în câteva luni sau  săptămâni".

Acesta nu este singurul punct de vedere în materie. De exemplu, Mark Fitzpatrick, despre care s-a vorbit înainte, afirmă: "Informaţiile disponibile ne sugerează că cercetările iranienilor au rămas (la finele lui 1993) în stadiu de dezvoltare. Dar nu şi în stadiu operaţional." De aceea, ziariştii de la "Le Nouvel Observateur" sunt îndreptăţiţi să întrebe:"Cine spune adevărul?" Răspunzând sec: "Mister".

Temerile se menţin. Dezbaterea este la fel de haotică şi atunci când este vorba despre proiectilele teleghidate pe care le-ar putea produce Iranul. Unii văd jumătatea plină a paharului, alţii, pe cea goală. Primii  ne amintesc de faptul că, în ordinatorul inginerului iranian, spionii americani au  găsit planurile unei rachete teleghidate care ar putea transporta încărcătură nucleară  şi că specialiştii iranieini au deja tot ce le trebuie pentru a pune la punct, în cel mai scurt timp,  o rachetă balistică de capacitate medie sau lungă. 

De cealaltă parte, se susţine că acel Safir 2, despre care s-a vorbit atât de mult, nu ar putea să lanseze  decât o navă cosmică de 25 de kilograme  şi că iranienilor le va lua mult timp pentru a pune la punct tehnologiile  de întoarcere în atmosferă a unei  nave cosmice  de o asemenea greutate.

Dicolo de speculaţii, îngrijorarea persistă şi se accentuează. În acest sens, se citează consideraţiile, expuse încă în 2002, de către fostul şef al analiştilor din cadrul Departamentului de Stat, Greg Thielmann:"Mi se pare, azi, că liderii iranieni s-au pus de acord  asupra unui singur lucru: acela că ţara lor va avea, înr-o zi, o <>, altfel spus că iranienii vor fi capabili  să construiască o armă atomică în cîteva luni, dacă nevoile militare  îi vor face să  resimtă acest lucru." "Dar - adaugă Thielmann -, nimic nu ne spune că  iranienii vor merge mai departe".

Numai că, pentru Tel Aviv aceste nuanţări nu sunt decisive. "Ce diferenţe strategice s-ar putea face - se întreabă, public, o sursă israeliană -, între faptul că dacă  Iranul va fi mâine capabil să construiască o bombă atomică în câteva luni sau o are fabricată, efectiv?" Iar sursa israeliană răspunde:"Nu există nicio diferenţă".

Concluzia analiştilor este tranşantă: "Pentru restul comunităţii internaţionale care - în frunte cu Statele Unite -  se pregăteşte să  intre în negocieri foarte  strînse cu Iranul,  o asemenea nuanţă poate reprezenta o  poartă deschisă  sau o marjă de discuţie care desparte pacea de război".