Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De ce oponenţii lui Bush jr. au renunţat la îndepărtarea sa, deşi ar fi putut s-o obţină uşor? Au existat, în acei ani, tot felul de explicaţii, nici una pe deplin satisfăcătoare. Răspunsul trebuie căutat, mai degrabă, într-o situaţie mai veche, cu un impact major, de durată, asupra instituţiei prezidenţiale americane. În 1974, după scandalul Watergate şi declanşarea procedurilor de impeachment, fostul Richard Nixon a fost primul preşedinte din istorie forţat să plece de la Casa Albă înainte de expirarea mandatului. Acest fapt a avut consecinţe profunde, politicienii şi, mai ales, publicul american au înţeles că dispun de un instrument politic nou şi puternic, pentru a înlătura “din mers” şefi ai Executivului, care ar duce politici contrare intereselor naţiunii. De 40 de ani încoace cuvântul impeachment a fost readus în actualitate în repetate rânduri, în vremea mandatului lui Bill Clinton, a lui Bush jr şi, în această primăvară, a lui Obama, ultima oară pe motivul folosirii neautorizate a forţei militare în Libia. Şi totuşi, în toate trei cazurile, demiterile nu s-au întâmplat, pentru că establishmentul politic american a mai înţeles ceva, ceva foarte serios: că înlăturarea preşedinţilor în funcţie echivalează, cumva, cu un act de “regicid”, că “regicidul” destabilizează, pe mai multe decenii, echilibrul “natural” existent într-un sistem pretins democratic şi că acelaşi “regicid” nu este o pildă civică bună pentru absolut nimeni, politicieni, sau poporeni; că demiterea dă cetăţeanului obişnuit o senzaţie excesivă de forţă politică, că nu este şi nu trebuie să devină o practică curentă pentru remedierea erorilor din managementul executiv suprem, oricât ar fi ele de evidente; în sfârşit, că demiterea erodează periculos imaginea, autoritatea şi prestigiul Casei Albe, ca simbol al forţei instituţiei prezidenţiale americane în lumea întreagă.
Dată fiind alianţa politică şi militară dintre România şi SUA, preţuită la Washington, precum şi susţinerea de care preşedintele român beneficiază acolo de opt ani, este posibil ca de acelaşi tratament, al neacceptării înlăturării sale din funcţia de preşedinte în timpul exercitării mandatului, să fi beneficiat şi Băsescu, din partea decidenţilor de politică externă americană. Dacă, cumva, această posibilă “filosofie” a establishmentului politic american, privind “inamovabilitatea” preşedinţilor în cursul mandatelor, contrară deopotrivă şi Constituţiei Statelor Unite şi Constituţiei Românei, l-a salvat pe Băsescu după Referendumul naţional de la 29 iulie, atunci democraţia a primit o lovitură grea în România. La fel imaginea Americii în acestă ţară, cu consecinţe imprevizibile pe termen mediu, sau mai lung...
Ar fi multe, foarte multe de zis. Spre a încheia, am spune doar că Băsescu s-a impregnat în asemenea măsură de ideea parteneriatului cu fosta administraţie americană, încât până şi cuvintele, retorica şi stilul său de conducere au început să semene cu cele ale lui Bush, de acum câţiva ani. Îl priveai pe preşedintele de la Bucureşti şi aveai senzaţia că vezi un film cu preşedintele de la Washington în anii 2002-2006, în vremea pregătirii războiului, a invaziei şi a împotmolirii din Irak. Spunea Bush că luptă contra terorismului şi că securitatea Americii se joacă în Irak? Spunea şi Băsescu, mai ales când erau americani de faţă, că “securitatea României depinde de rezolvarea situaţiei din Irak”(?!). Spunea Bush că luptă în Irak pentru democratizarea acelei ţări? Spunea şi Băsescu la 4 iulie, pe şoseaua Kisseleff, sau la alte ocazii, că românii se află în Irak “cu scopul democratizării”. A controlat Bush o bucată de vreme Congresul? Se zbate şi Băsescu, de când se ştie preşedinte, să controleze Parlamentul. A crezut Bush că militarismul său “macho” va compensa nemulţumirile americanilor, provocate de situaţia internă? La fel a crezut şi Băsescu, maimuţărindu-se în haine de camuflaj la televiziuni, la întâlniri cu soldaţi români, acasă, ori în Irak. S-a opus secretarul de Stat (prim-ministrul SUA) Colin Powell purtării războiului şi a fost nevoit să demisioneze? Întrucât primul-ministru Tăriceanu a ridicat, în vremea mandatului său, problema retragerii militarilor români din Irak, şi Băsescu l-a vrut demisionar. Când lucrurile au început să meargă prost în Irak, s-a închis Bush în biroul său şi a încetat orice dialog cu toată clasa politică, inclusiv cu proprii republicani, a ajuns cel mai izolat preşedinte din timpurile moderne ale Americii? La fel a făcut şi Băsescu, a evitat orice dezbatere democratică cu un veto copie xerox din stilul prezidenţialităţii imperiale a lui Bush jr., nu a discutat situaţia dificilă din Irak cu nimeni, cu opoziţia, sau cu Alianţa DA, cea care l-a adus la putere; s-a închis astăzi în cercul lui tot mai strâmt de penali, impostori, foşti tovarăşi de furăciuni, muieri deocheate, clienţi cu foamea-n gât, magistraţi şantajaţi şi şantajabili ş.a.m.d. A ignorat Bush opinia publică şi a mers înainte în Irak? A ignorat-o şi Băsescu, deşi majoritatea românilor ar fi vrut să-i vadă pe soldaţi întorşi acasă etc. Băsescu a fost şi a rămas clona lui Bush jr., cel mai slab şi mai nepopular preşedinte din toată istoria americană, detestat de propria sa naţiune şi detestat pretutindeni, în lume. Bush, poreclit “Vandalul global”, despre care reputatul Pew Research Center, de la New York, în sondajul “Global Attitudes”, efectuat în 2007 în 47 de ţări ale lumii, releva că a fost considerat cel mai nepopular preşedinte american din toate timpurile.
“Vandalul global” Bush jr. a fost şi rămâne modelul patetic şi sursa neinspirată de “inspiraţie” politică şi morală pentru Băsescu, “Vandalul local” din România. (va urma)
* Acest serial face parte din volumul autorului, în curs de pregătire, cu titlul: Româno-Americana. 1972-2012
