Ministrul Justiției, funcție cu durată redusă

Demisia sub presiune politică a ministrului Tudorel Toader rămâne încă un mister al „bucătăriei” PSD care a „tocat” cariere la fel de repede cum le-a promovat. Toader a rezistat în funcție la Ministerul Justiției mai mult decât predecesorul Iordache, artizanul Ordonanței 13. Portofoliul Justiției este unul dintre cele mai riscante, supus remanierii mai des decât alte poziții guvernamentale, nu doar în România. Cazuri similare, cu multe implicații pentru soarta juridică a premierilor, se află acum „pe rol” în Cehia și Israel.

După decembrie 1989, la conducerea Ministerului Justiției au fost 27 de învestiri în funcție, dintre care șase interimate. Pentru cele 20 de Guverne postrevoluționare, înseamnă că „rata de înlocuire” a miniștrilor Justiției a fost mai mare decât cea a echipelor guvernamentale. Titularii au avut o durată medie de mandat de puțin peste 12 luni. Cele mai lungi mandate le-au avut Valeriu Stoica și Cătălin Predoiu, care au reușit să se mențină în funcție câte patru ani, chiar dacă s-au schimbat premierii. Florin Iordache este la polul opus, cu cel mai scurt mandat, de la numire, în 4 ianuarie 2017, până la demisia din 9 februarie, ministeriatul fiind ca titlul lui Jules Verne - Cinci săptămâni în balon. Interimarii Predoiu și Ana Birchall au reușit să devină și miniștri titulari, Ponta și Meleșcanu asigurând doar tranziția. Putem discerne trei etape în istoria din ultimele două decenii a justiției. În toiul negocierilor pentru aderarea la UE, în guvernarea Năstase sunt adoptate, în 2004, legile Justiției, valabile și acum cu amendamente greu admise. Predoiu promovează Codurile, adoptate fără dezbatere în 2009, iar guvernarea PSD-ALDE și-a aprins paie în cap pentru aducerea Codurilor și a legilor Justiției în acord cu decizii ale Curții Constituționale.

Și minciuna poate ucide

Moțiunile simple pe Justiție depuse de Opoziție împotriva miniștrilor au fost un instrument constituțional folosit pentru a „lovi” în scaunul titularilor. Doar într-un singur caz, trecerea moțiunii a atras și pierderea funcției. Monica Macovei, care „juca” pe partea lui Băsescu, intrată în conflict cu premierul Tăriceanu, era înlocuită cu Tudor Chiuariu, în 5 aprilie 2007, după ce deputații i-au dat un vot de blam. Raluca Prună, cu  obraz „politic” de tehnocrat, nu a suportat consecințe în Executiv după ce moțiunea „Și minciuna ucide” a avut vot majoritar în Camera Deputaților, în octombrie 2016. Liberalii, care se tot bat în piept pentru independența Justiției, nu au sancționat minciuna vărsată de Prună la CEDO, cu miliardul-fantomă pentru modernizarea penitenciarelor. Liderul PNL motiva poziția grupului în Parlament, considerând că „problemele României nu trebuie transferate în afara României”. Tudorel Toader, presat și de Opoziție, și de PSD, a supraviețuit moțiunii simple respinse în martie 2019, dar nu și criticilor „de partid”. În 18 aprilie va demisiona după ce, în CEx, PSD l-a dezavuat pentru că nu prezenta ordonanțele de urgență pentru modificarea Codurilor și măsurile reparatorii pentru cei „loviți” de completurile ilegale de la Înalta Curte după 2014. Urmările se cunosc - dezastrul de la europarlamentare și votul pentru referendum.

„Problema Kovesi”, în cârca miniștrilor

După ce Macovei Monica a propus-o pe Kovesi Laura Codruța la conducerea Parchetului General, reînnoirea mandatului sau „transferul” ei la DNA a devenit o problemă „de încredere” pentru miniștrii Justiției. Un test pe care nu toți l-au trecut. Chiuariu a avut altă opțiune și a fost apoi condamnat pentru corupție; Predoiu nu a ajuns niciodată la candidatura visată de premier. Mona Pivniceru a demisionat, ca să nu o propună pe Kovesi la DNA. Ponta, ca interimar, a acceptat dorința sistemului, ca să nu se piardă „binomul” condus de Coldea. Toader a reușit demiterea „statuii LCK”, dar a plătit cu funcția.