Umilirea deținuților politici la Cotroceni

Declarație stupefiantă a președintelui Iohannis în discuția avută vineri, 12 aprilie, cu cele două victime ale procurorului general: „Nu semnez revocarea lui Augustin Lazăr pentru că mai are doar două săptămâni de mandat!”. Așadar, cererea de demitere făcută de generalul (r) Marin Iancu și de Ioan Muntean, primiți la Cotroceni în toiul unei puternice dezbateri naționale privind răspunderea celor care au fost implicați direct în mecanismul de represiune din anii ‘80, este respinsă de Klaus Werner Iohannis cu un motiv pueril, care arată protecția la nivel înalt de care se bucură un colaboraționist cocoțat în fruntea sistemului juridic. Anticomunismul de paradă al autorităților române le-a măcinat răbdarea multor deținuți politici plimbați de la o ușă la alta, umilința la care sunt supuși, în locul recunoștinței, fiind picătura cea mai amară pe care o primesc. Cu supremă desconsiderare față de suferințele victimelor represiunii comuniste, Grupul Pentru Dialog Social se pregătește să-l premieze miercuri pe torționarul Augustin Lazăr. În schimb, lui Iancu i-a fost refuzat de CNSAS accesul la dosarul de urmărire făcut de Securitate, pe care l-a cerut încă din 2004.

Drama lui Marin Iancu nu este „o descoperire” recentă, pusă „în operă” de PSD, așa cum s-a insinuat, ca să-l pună în dificultate pe Iohannis și să-i perturbe candidatura lui Lazăr la un nou mandat la Ministerul Public. „Jurnalul” a prezentat, încă de acum zece ani, acest caz. Marin Iancu se adresase redacției, venit să ceară sprijinul publicației pentru obținerea unor drepturi pentru un fost coleg de detenție din infernul de la Aiud. Toma Roman jr., doctor în istorie la Universitatea București, redactor la Jurnalul Național, realizează atunci un amplu interviu cu Marin Iancu, apreciind în preambul că “rar a întâlnit pe cineva cu o biografie mai tragică”. Iată fragmente semnificative din interviul publicat în 21 aprilie 2009.

De la Securitate la SRI, via Penitenciarul Aiud

În 1979, Marin Iancu, pe atunci căpitan în Miliția Capitalei, se mută în Securitate, la Direcția a V-a. Pasul de la un om devotat și de mare încredere la adversar al regimului a pornit de la un incident banal. Când se pregătea să plece în misiune de însoțire a liderului comunist din Japonia, aflat în vizită în România, Iancu este refuzat la cantina CC să cumpere un kilogram de brânză. Voia să lase ceva de mâncare familiei, avea două fete, dar i s-a spus că e ordin de la Ceaușeasca să nu se mai dea decât 200 de grame de brânză și șuncă. „M-am enervat, plecam pentru 18 zile. Am zbierat în gura mare că de ce își bagă nasul aia peste tot. Când m-am întors de la mare, mi-au confiscat pistolul. Am observat că eram supravegheat”, povestește Iancu. Cineva îl turnase cu episodul de la cantină. După un alt incident la salonul oficial de la Otopeni, unde nu le-a permis accesul noilor șefi Homoștean și Postelnicu, aduși la șefia Internelor și Securității, este retrogradat la Miliție, la cercetarea accidentelor de circulație. Începe să trimită memorii la CC, ca formă de protest pentru nedreptatea ce i se făcuse. I se înscenează un proces pentru trafic de influență, instanța îl găsește însă nevinovat. „În luna mai 1981, am decis să scriu la Europa Liberă o scrisoare în care să descriu situația din țară”. Este turnat la Securitate de un fost deținut când căuta o cale să transmită scrisoarea la Europa Liberă. Este arestat și supus anchetei dure de „echipa” care îl avea în grijă pe Goma. „În august m-au trimis în judecată pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste. M-au încadrat și la tentativă de trădare pentru că eram ofițer. Am luat în primă instanță 10 ani, la recurs am scăzut la opt”.

Regimul de distrugere a deținuților politici

După un “stagiu” la Rahova, este mutat la Aiud. „M-au dus cu cătușe și lanțuri la picioare. Am făcut două zile cu trenul, așa legat. Am ajuns într-o celulă la parter, unde erau numai deținuți cu bube politice. Erau acolo Gherghina, Nicolae Ion, Chirilă Constantin, Toma Anton. Au venit apoi Radu Filipescu și un grup de disidenți unguri, cu Borbely, Buzas Laslo, Barabaș. A sosit și grupul Scalețchi. Despre mulți de acolo, de la Aiud, nu s-a prea vorbit după 1989. Condițiile pentru cei 80 de deținuți din secția “politică” erau groaznice. Mâncarea? „Pe bază de arpacaș. Mai dădeau și spanac, așa cum fusese cosit, cu cozi de șopârlă, gândaci. Mai căpătam și varză împuțită sau fasole. La un moment dat ne-au dat cârnați plini cu căcat de porc”, povestește Marin Iancu. La Aiud i s-au refuzat, prin decizia șefului comisiei, procurorul Lazăr Augustin, patru cereri de eliberare la care avea dreptul legal. Lui Ioan Muntean, cel care l-a însoțit pe Iancu la Cotroceni, ieșirea la raport în fața procurorului Lazăr i-a adus o pedeapsă de izolare. În poezia pe care i-a dedicat-o, deținutul îl numește pe Lazăr “mercenar”. Acum ar vrea să modifice versul, cu „torționar”.

„Procurorul Augustin Lazăr nici nu a avut curiozitatea omenească să mă vadă la Aiud. Eram și eu ofițer, poate aveam ceva de spus, să-mi susțin cererile de eliberare. Ăsta nu e om, nu are conștiință. Ce să mai comentez decizia președintelui. Mai are rost?”

Marin Iancu, după discuția avută la Cotroceni cu președintele Iohannis

Sprijin de la Ambasada SUA pentru disidență

Iancu este eliberat din pușcărie după 5 ani, 3 luni și 18 zile, pe 22 august 1986. Familia îi fusese persecutată, amenințată. Fiica cea mare, Mioara Luiza, studentă la Politehnică, la Automatică, era urmărită, se afla sub spectrul exmatriculării. În 1988, împreună cu un grup de disidenți anticomuniști, Marin Iancu pregătește o mișcare de protest. „Apelul către Conferința de la Viena a fost semnat de Iulius Filip, Radu Filipescu, Victor Totu și Costică Purcare. Am reușit să luăm legătura cu Karen Christiansen, consulul de la Ambasada SUA. În septembrie 1988 am fost iar arestat, pentru apelul trimis la Viena”, spune Iancu în interviul citat. El adaugă: „M-au torturat, fiind spânzurat o noapte, în formă de cruce, cu lanțuri la picioare și la mâini. După trei seri de anchetă, am cedat și am scris că nu aveam legătură cu apelul. M-au eliberat după o săptămână de arest ilegal. Eram însă supravegheat continuu”. Revoluția adaugă încă o dramă devastatoare în viața lui Iancu. „În 21 decembrie am stat toată seara la baricadă, cu Dan Iosif. Habar nu am avut că, la ora 17, Luiza era deja moartă. Fusese împușcată de aproape în cap, la Dalles”.

Destinul avea să-i rezerve și alte încercări. Este reactivat în MI, în februarie 1990, cu grad de colonel. La Interne erau cei care îl anchetaseră până la Revoluție. Îl priveau cu ostilitate. Viitorul general Mihai Stan îi propune să meargă în SRI, ca adjunctul lui Măgureanu. „I-am zis lui Măgureanu că trebuie aerisit serviciul, că am ajuns coleg cu foștii mei hărțuitori. După un interviu dat în Flacăra, în 1992, Măgureanu m-a chemat și a zis că i-a venit un ordin să fiu pensionat. Nu aveam nici 55 de ani”. Iancu reușește cu greu să se transfere la MI, de unde iese la pensie ca general. A cerut în zadar, din 2004, să vadă la CNSAS dosarul de urmărire. A primit doar dosarul de deținut de la Aiud. Așa a putut să afle cine i-a prelungit detenția în infernul închisorii - procurorul Augustin Lazăr.