Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mihai Stănescu, unul dintre cei mai mari caricaturiști români, cel mai incomod artist plastic din anii regimului comunist, s-a stins din viață noaptea trecută după o îndelungată suferință.
Mihai Stănescu, în vârstă de 78 de ani, s-a retras din activitatea creatoare și de pe scena publică în urmă cu trei ani și jumătate, după cum a declarat pentru Realitatea.net fiica artistului, Daiana Stănescu.
Fiica marelui artist a cerut discreție din partea presei și a opiniei publice.
Mihai Stănescu a devenit celebru și datorită faptului că a fost singurul caricaturist român care, trăind la București, cu Securitatea pe urme, a criticat în mod deschis regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu.
Mihai Stănescu s-a născut 20 iulie 1939, satul Grădiștea, lângă Mizil). A absolvit liceul la Buzău, apoi, contrar sfatului mamei sale de a da la Medicină, a urmat la Iași al doilea liceu, cel de arte plastice, unde a fost înscris direct în anul II. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din București în 1966.
După facultate Mihai Stănescu a fost repartizat la Ministerul Turismului, unde a făcut grafică publicitară, de unde a demisionat după 6 ani. A revenit după un an și a mai lucrat alți șase ani. În 1978, a devenit liber-profesionist.
Pe lângă multitudinea de premii internaționale, obținute în anii 1970 și 1980, care i-au adus faima, Mihai Stănescu a devenit celebru și datorită faptului că a fost singurul caricaturist român care, trăind la București, cu Securitatea pe urme, a criticat în mod deschis regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu.
În 1992, adaptându-se la economia de piață, Mihai Stănescu și-a deschis un magazin lângă Sala Palatului, în încăperea relativ mică a unui fost debit de tutun. Magazinul, botezat „Erata", a funcționat până în februarie 2016. Aici au fost vândute căni, cărți poștale, tricouri și sacoșe de pânză imprimate cu desenele sale, dar și albume de caricatură și desene originale ale artistului.
Unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale lui Mihai Stănescu a fost seria de fotografii cu fiica sa Daiana Stănescu, pe care a fotografiat-o, în aceeași rochie, între vârstele de 6 și 29 de ani.
Expoziția „Daiana, la diferite vârste, fotografiată în aceeași rochie", a fost vernisată în 2003, la salonul de carte Bookarest și reluată în 2004, la Galeriile Orizont din București, potrivit Wikipedia.
Mihai Stănescu este autorul logo-ului „Bookarest", sub care a funcționat, până în 2006, târgul de carte de vară de la București (în prezent, denumit „Bookfest"). O altă idee a sa, pe aceeași temă, este semnul de carte autocolant, adresat cititorilor leneși, care se împotmolesc și renunță la lectură.
În decembrie 2000, președintele României Emil Constantinescu (1996-2000) i-a acordat Ordinul Național „Steaua României" în grad de „Cavaler", „dorind a-i răsplăti meritele excepționale pentru realizări artistice și pentru promovarea culturii".
Ultimul album al lui Mihai Stănescu este din 2014: „De unde îți vin ideile, Mihai Stănescu?".
"Nefiind talentat, am obţinut totuşi vreo 40 premii"
“M-am născut la aceeaşi dată cu împăratul Etiopiei, Haile Selassie I, într-un sat de lângă Mizil. Nu obişnuiesc să-mi serbez ziua de naştere, particip la aniversările altora şi fac aceeaşi glumă la sfârşitul petrecerii, adresându-mă gazdei: < N-aveam nişte flori? Lasă, nu le mai iau >.
În primii ani de şcoală eram un elev mediocru, însă primeam în fiecare an premiul I cu coroniţă împreună cu o colegă, ea - pentru că merita, eu - pentru că mama mea era primar. În 1949, ne-am făcut bagajul (un pat, o saltea umplută cu paie, o vacă) şi ne-am mutat la oraş, în Buzău, unde eu am absolvit liceul, apoi am urmat liceul de artă din Iaşi. Nereuşind la facultate în primul an, m-am întors la Buzău, unde am fost pe rând profesor de desen la şcoala ajutătoare, scriitor de borne kilometrice, la Întreprinderea de drumuri şi poduri, scriitor de preţuri la < Alimentara >. În prezent, sunt cetăţean de onoare al oraşului Buzău şi beneficiez de gratuitate pe mijloacele de transport în comun în această localitate. În fiecare an, primarul îi învită pe cei cu cetăţenie pentru a le înmâna un plic... Cu această ocazie îmi las maşina la intrarea în oraş, după care călătoresc cu autobuzul până la primărie... Îmi pare rău că buzoianca Elena Udrea nu face parte din grupul nostru. Oricum, eu o admir, aşa cum l-am admirat şi pe preşedintele Băsescu până în ziua când a angajat la Cotroceni, în funcţia de consilier, un individ pe nume Răzvan Murgeanu care îmi datorează o sumă de bani din timpul campaniei electorale 2009. De fiecare dată când ne întâlnim îmi zice: < Mă, n-am bani, mai caută-mă peste câţiva ani! >. Există şi politicieni pe care îi admir pentru puterea lor de muncă, cum e Victor Ponta care a reuşit să fie în acelaşi timp şi premier şi ministru interimar la Învăţământ, la Justiţie, la ICR, la Transporturi şi în curând interimar la postul de vice-prim-ministru.
M-aţi întrebat ce a contat în cariera mea, talentul sau norocul? Am avut noroc să trăiesc în timpul Dictaturii, altfel cărţile mele n-ar fost interzise, iar eu n-aş fi devenit cunoscut. Nu sunt nostalgic precum cei de la postul tv care şi-au propus să reabiliteze familia Ceauşescu, difuzând emisiuni la care participă aceeaşi invitaţi, printre care foşti militari beneficiari de pensii nesimţite. De la aceştia aflăm cât de umani erau cei doi dictatori care au ordonat uciderea revoluţionarilor de la Timişoara, câte accidente a făcut Nicuşor când se urca la volan, câţi amanţi a avut Ceauşeasca, etc. Felicit acest post pentru că şi-a propus reabilitarea unui fost puşcăriaş care a venit, împreună cu colegii săi mineri, la Bucureşti, să facă ordine.
Nefiind talentat, am obţinut totuşi vreo 40 premii. În străinătate, nu în ţară, aşa se explică faptul că Uniunea Artiştilor Plastici a considerat că nu merit o pensie mai mare de 3 milioane vechi, în timp ce toţi colegii mei, graficieni ajunşi la vârsta pensionării, primesc lunar o indemnizaţie de merit în valoare de 18 milioane din fondurile Academiei Române. Mi s-a întâmplat ca funcţionara de la Poştă să mă întrebe dacă pensia este de handicap. < Am eu faţă de handicapat?! >, am întrebat-o. < Sunt multe persoane care beneficiază fără să fie... >, s-a scuzat ea.
Primul premiu l-am câştigat, în 1979, la un concurs, în Belgia. La festivitatea de premiere am ajuns cu patru luni întârziere după ce, la 10 august 1979, am declarat greva foamei pentru a obţine paşaport. (ASRI, Fond < D > dosar nr 11. 159, vol. 6. f. 144-145). I-am telefonat maică-mii, la Buzău, să vină în Belgia să cheltuim banii pe care i-am primit. Ajunsă la Bruxelles mi-a povestit că, după a fost schimbat trenul la Viena, a stat mai mult la WC, nevenindu-i să creadă că e aşa de curat. Ieşea din compartiment şi se ducea doar să privească şi să se minuneze. Apropo de curăţenie, Londra a fost un oraş curat până au apărut conaţionalii noştri romi care-şi fac nevoile în centrul oraşului pe trotuarele din faţa magazinelor Gucci, Valentino, Paul Smith, YSL şi în parcul de lângă palatul Buckingham, unde merge zilnic la serviciu Regina, în Bentley, precum Regele imobiliarelor din Ilfov care a lovit un tren în timp ce vorbea la mobil.
După '89 m-am adaptat economiei de piaţă. Mi-am deschis un magazin şi am vândut căni, iar cu banii obţinuţi am tipărit albume care stau nevândute întrucât ori lumea nu mai are umor, ori ideile mele sunt prea subtile pentru a fi înţelese. Imediat după Revoluţie am lansat un album în tiraj de 100 exemplare. Am vândut 5000 bucăţi, în trei ore, multe, în comparaţie cu Coelho – 200 bucăţi, la lansarea de la Humanitas, Salman Rushdie – 1000, la Târgul Gaudeamus sau Herta Müller – 150. Câtă modestie!!! Sunt în faliment cu afacerea, în butic intră cel mult un client pe zi. Într-o zi, o tânără m-a întrebat dacă mai trăieşte Stănescu. Acum duc tratative cu un tip care doreşte să cumpere spaţiul pentru a vinde etnobotanice, după ce primeşte aprobarea pensionarilor din bloc.
Ce îmi doresc cel mai mult, la acest început de an de viaţă? Mi-aş dori ca primarul Capitalei să-i amendeze pe cei care urâţesc oraşul lipind afişe peste tot, mi-aş dori să dispară câinii vagabonzi, cerşetorii şi parcagii, să fie desfiinţat
M-aţi întrebat ce desen m-ar reprezenta atunci când voi împlini 100 de ani... Cred că s-ar potrivi desenul, apărut în luna mai 1968, în revista Flacăra, care reprezintă un bătrân bolnav, în pat, cu medicamentele alături, pe noptieră. Pe uşă, intră Moartea cu coasa, iar el zice < Doamne, am trăit s-o văd şi p-asta! >”
