12 decembrie. Au trecut 30 de ani...

12 decembrie. Se împlinesc 30 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Amza Pellea.
Timpul a curs râşnindu-ne din trupuri şi minţi, prezentul e un cuceritor şi noi suntem doar bieţii lui sclavi. Dar, chiar şi după treizeci de ani, amintirea lui Amza nu s-a diluat, mulţi îl simţim încă aici, cu noi,  în măreţia lui Mihai Viteazu, în tragismul lui Ipu, umorul lui Nea' Mărin, semeţia lui Decebal... şi-al rolurilor pe care le-am trăit, nu jucat, odată cu el!
_______________________

Acasă la Nea Mărin
Eram la Băileşti, străzile erau largi şi adînci, care ducîndu-se spre cer, care spre Dunăre, care spre casa lui Amza Pellea, parcă dintr-o dată toate carele trecute odată pe acolo apăruseră ca din minune plimbîndu-se încolo şi-ncoace, toată lumea ieşise pe la porţi ca şi cînd Nea Mărin s-ar fi întors acasă şi ei ar fi vrut să-l vadă, "I-a fost drag pe lumea asta/ Calul, puşca şi nevasta/ Vinul zaibăr, noaptea scurtă/ Omul bun cu vorbă multă/ Primăvara timpurie/ Barba să-i mîngîie/ Nea Mărine, nea Mărine/ Întreabă Jiu’ de tine/ Că te aşteaptă suspinînd/ Din Băileşti să vii rîzînd/ Nea Mărine, nea Mărine", aerul avea greutate şi sfîşia totul în jur ca într-un tablou de pînză, soarele la rîndul său era greu ca de vară spre toamnă, şi în odaia de la drum, pe lîngă masa de lemn rotundă şi scundă, cu trei picioare, cu scăunelele pe lîngă ea ca puii pe lîngă cloţă, simţeai că Amza tocmai fusese acolo, îi simţeai respiraţia şi mersul cu lacrimile-n gît, stătuse de taină pînă atunci, la masă şi se ridicase dintr-o dată să vadă ce mai e prin curte, unde se adunase, nici el nu ştia de ce, atîta lume, venise pînă acasă s-o vadă pe Oana, să vadă ce mai face, cum mai este, încă mai simţeai căldura mîinii lui pe păhărelul de ţuică şi ai fi zis că nu se poate dacă nu l-ai fi văzut tînăr şi frumos privindu-ne de prin pozele adunate pe pereţi, era acolo, la el în casă şi la el prin curte, venise să vadă ce se petrece şi cine-l mai petrece, "Şi către început de iarnă/ Ţi-ai întins o gheară, doamnă,/ Şi l-ai luat pe drumul ăl mare/ Nici cu puşcă, nici călare/ Ni l-ai răstignit sub stele/ Tîrfă neagră şi-n putere/ Nea Mărine, Nea Mărine/ Ce-a avut Moartea cu tine/ Că te-a scos din rod, din viaţă/ Rupe-i-s-ar coasa-n braţă/ Nea Mărine, nea Mărine", mirosea a struguri şi a colivă, se sfîrşea un anotimp şi începea altu’, cuvintele scrise de Amza pe hîrtie erau vii, de parcă abia fuseseră scrise, dădeau să vorbească literă cu literă, cereau însufleţirea pe care le-o dăduse odată el, el care se plimba printre oameni fără să-l vadă nimeni, şi era atîta lume acolo şi toată-l aştepta fără să bănuiacă o clipă că el venise, "Amza, suflet de haiduc/ Se-ndulceşte frunza-n nuc/ Şi de verde-amărăciune/ Lacrimile-mi cad pe strune/ Ni se-ncheagă glasu-n gură/ Ca sîngele-n tăietură/ Nea Mărine, nea Mărine/ Mă-ntreabă lumea de tine/ Că te-a scos din rod, din viaţă/ Rupe-i-s-ar coasa-n braţă/ Nea Mărine, nea Mărine", era prînz, un prînz lung, adevărat şi de teamă să nu vină nu-l striga nimeni, asta şi pentru că era acolo, şi-atunci la ce bun să-l mai strige cineva, se plimba prin bătătură şi se uita în ochii oamenilor, să se vadă şi el în ochii lor, să se convingă de ceea ce i se întîmplă, de această întîmplare, "Strînge-ţi ceata călătoare/ Şi pe supt pămînt călare/ Rotunjeşte-ţi cîntarea/ Pînă simţi pe frunte marea/ Munţii ţării-n pumnul drept/ Şi Oltenia pe piept/ Nea Mărine, nea Mărine/ Mă-ntreabă Jiu’ de tine/ Că te-aşteaptă suspinînd/ Din Băileşti să vii rîzînd/ Nea Mărine, nea Mărine…". Şi plecam de la Băileşti, străzile erau largi şi adînci, care ducîndu-se spre cer, care spre Dunăre, care spre nicăieri…
Marius Tucă, 13 octombrie 2008
__________________









Agenţia de presă AGERPRES a realizat un documentar despre Amza Pellea din care redăm următoarele rânduri.
Născut la 7 aprilie 1931 în Băileştiul care a devenit celebru prin Nea Mărin, rol pe care l-a creat şi care i-a scos în evidenţă cel mai bine disponibilităţile pentru comedie, Amza Pellea a debutat ca actor pe scena Naţionalului craiovean, unde a plecat după terminarea facultăţii, alături de alţi actori din ''promoţia de aur'' — Victor Rebengiuc, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Sanda Toma, Dumitru Rucăreanu.

În cei trei ani de stagiatură, din 1957 până în 1959, a interpretat 14 roluri, în spectacole ca ''Tudor din Vladimiri'' de Mihnea Gheorghiu, ''Ce înseamnă să fii onest'' de Oscar Wilde, ''Ani de pribegie'' de Aleksei Arbuzov, ''Tragedia optimistă'' de Vsevolod Visnevski, ''Gâlcevile din Chioggia'' de Carlo Goldoni, ''Hamlet'' de William Shakespeare, ''Ecaterina Teodoroiu'' de Nicolae Tăutu, ''Soldatul Svejk'' de Jaroslav Hasek, ''Fântâna turmelor'' de Lope de Vega.

''Deşi n-aş fi vrut, destinul oltenesc m-a dus la Craiova. Am debutat cu 'O chestiune personală'; în spectacol, foştii mei colegi îmi erau copii. Pe această scenă am jucat mult, şi Horaţiu din 'Hamlet', şi Otto Katz din 'Soldatul Svejk', şi un rol mai puţin obişnuit pentru pregătirea mea: Farfuridi. Cu craiovenii am obţinut premiul I în piesa 'Ultima decadă' de Vasile Niţulescu şi Florin Vasiliu — la un concurs naţional. Evident, la Craiova am jucat şi primul meu 'oltean' în comedia 'Colivia cu sticleţi' de Lascăr Sebastian şi Silviu Georgescu. Jucam un poştaş cu o 'moacă' şi o dicţie teribilă'', mărturisea Amza, într-un interviu acordat în 1972.

''În 1961, spre surprinderea mea, Radu Beligan m-a luat la noul său teatru, Teatrul de Comedie. Chiar el mi-a mărturisit că n-am ce căuta în acest colectiv, dar, deocamdată... Cred că mă lua de fapt pentru rolul lui Trigorin într-un viitor spectacol cu 'Pescăruşul'. Aici am jucat aproape în toate piesele: observaţi, mai ales, piese româneşti — 'Prietena mea Pix', 'Mi se pare romantic', ' Șeful sectorului suflete', 'Nicnic', 'Capul de răţoi'...'', spunea Amza Pellea în acelaşi interviu.

Pe scena Teatrului de Comedie a creat alte personaje, în ''Svejk în al doilea război mondial'' de Brecht, ''Umbra'' de E. Svart, ''Somnoroasa aventură'' de Teodor Mazilu, ''Capul de răţoi'' de G. Ciprian, ''Un Hamlet de provincie'' de Cehov, ''Croitorii cei mari din Valahia'' de Al. T. Popescu, ''Arca bunei speranţe'' de I.D. Sîrbu, ''Interesul general'' de Aurel Baranga, ''Buffalo Bill şi indienii'' de A. Kopit.

Au urmat anii în care a interpretat personaje în spectacole puse în scenă de Naţionalul bucureştean, unul dintre cele mai reprezentative fiind rolul lui Vlad Țepeş în ''A treia ţeapă'' de Marin Sorescu. Ultimul rol creat în teatru l-a readus pe scena Teatrului de Comedie, dând viaţă, în regia lui Gheorghe Harag, bătrânului moşier Muromski în ''Procesul de Suhovo-Kobilin''.

Amza a strălucit în rolurile din filme, mai ales în cele istorice, de referinţă fiind cele din ''Dacii'', ''Columna'', ''Haiducii'', ''Nemuritorii'', dar cel mai important rămâne ''Mihai Viteazul'', regizat de Sergiu Nicolaescu, peliculă care se află pe locul 3 în topul celor mai vizionate filme româneşti din toate timpurile.

''Cred că şi eu am devenit cunoscut ca actor datorită filmului. În 'Setea' am avut un rolişor mic. Se pare că am fost remarcat de specialişti în 'Tudor', unde jucam pe unul din căpitani. Am mai apărut în diverse filme de la 'Neamul Șoimăreştilor' la 'Haiducii'; au urmat 'Dacii', film în care mi s-au relevat probleme mai complexe. Abordam un personaj despre care spectatorii aveau o imagine preconcepută. Aceeaşi problemă, amplificată, m-a îngrozit atunci când s-a apropiat turnarea filmului 'Mihai Viteazul'. Nu puteam nici să abordez doar datele legendei eroului, nici să mă suprapun personajului. Căutam punţile de trecere. Muncă meticuloasă, complexă. Trebuia calculat totul, de la expresia feţei la ritmul paşilor'', îşi aminteşte Amza în interviu.

În 1977, Amza Pellea a câştigat premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepţional (Manlache Preda) din filmul ''Osânda'', unde a jucat alături de Gheorghe Dinică şi Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după "Velerim şi Veler Doamne" de Victor Ion Popa.

Filmul care i-a adus cea mai mare popularitate a fost ''Nea Mărin miliardar'', regizat tot de Sergiu Nicolaescu, avându-l în centru pe celebrul personaj oltean creat şi interpretat de Amza.

''Televiziunea este într-un fel o pacoste: te face popular în cinci minute, pentru că, vrând-nevrând, te bagă în casa omului. După ce-am jucat în 'Mihai Viteazul', unii trecători mă arătau cu degetul: 'uite-l pe Amza Pellea!'. După ce-am apărut la televiziune, alţii, mai mulţi, mă arătau familiar: 'uite-l pe Nea Mărin!' (...) Cum am găsit ticurile verbale ale lui Mărin? Repetarea cuvintelor ţine de resortul lor psihologic. Oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal. De aceea, ei vorbesc iute, fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele. Temători să nu fi uitat ceva, repetă unele idei'', spune Amza Pellea în interviu.

Marele actor a fost director al Teatrului naţional din Craiova timp de un an şi jumătate, între 22 martie 1973 şi 24 septembrie 1974, dar a fost şi profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, împărtăşind astfel pasiunea pentru actorie tinerilor studenţi.

Cum îl vedeau colegii de breaslă
''Amza Pellea era un actor fără cusur. Era un om fără cusur. Stilul jocului său actoricesc era atât de versatil construit pe un fundament solid, căci altfel cum să-l crezi în Nea Mărin şi, a doua zi, să fii uluit văzându-l în Mihai Viteazul. Cum să străluceşti în comic grotesc, cum să fii uluitor în genul epic?! Îşi juca eroii cu o mare uşurinţă. Îl ajuta statura de voievod, ochii de vultur, mişcările lui calme care ascundeau o energie atomică. Cuvintele par a fi plate în a-l descrie pe el. Amza era om bun şi luminos. Era năstruşnic. (...) La o filmare m-a întrebat ceva despre Iaşiul meu natal. Și când i-am spus că de la Focşani îmi bate inima de bucurie că o să-mi văd oraşul, străzile, casele, teatrul, el mi-a mărturisit: ' De câte ori trec Oltul sunt cuprins de emoţie. Mă duc acasă ca la o întâlnire cu Dumnezeu!'....'', îşi aminteşte, într-un interviu, actriţa Rodica Mandache.

Bunul său prieten Tudor Gheorghe i-a dedicat lui Amza o baladă emoţionantă: ''(....) Nea Mărine, Nea Mărine,/ Mă-ntreabă Jiul de tine/ Că te-aşteaptă suspinând/ Din Băileşti să vii râzând,/ Nea Mărine, Nea Mărine.../ Și către-nceput de iarnă/ Ți-ai întins o gheară, doamnă,/ Și l-ai luat pe drumu-ăl mare/ Nici cu puşcă, nici călare/ Ni l-ai răstignit sub stele/ Târfă neagră şi-n putere/ Nea Mărine, Nea Mărine,/ Ce-a avut moartea cu tine?/ Că te-a scos din rod, din viaţă/ Rupe-i-s-ar coasa-n braţe/ Nea Mărine, Nea Mărine.../ Amza, suflet de haiduc/ Se-ndulceşte frunza-n nuc/ Și de verde-amară cum e/ Lacrimile-i cad pe strune/ Mi se-ncheagă glasu-n gură/ Ca sângele-n tăietură./ Nea Mărine, Nea Mărine,/ Mă-ntreabă Jiul de tine/ Strânge-ţi ceata călătoare/ Și pe sub pământ, călare/ Rotunjeşte-ţi căutarea/ Până simţi pe frunte marea/ Munţii ţării-n pumnul drept/ Și Oltenia pe piept,/ Nea Mărine, Nea Mărine...''.

Acasă la Nea Mărin
''Oricât voi trăi şi oriunde va fi să mor, rămân băileştean până în străfundul sufletului'', spunea odată Amza Pellea. Știind acest lucru, oamenii din Băileşti au inaugurat, în urmă cu 5 ani, ''Casa Memorială Amza Pellea''. Casa albă a fost construită în 1908, dar a fost ulterior extinsă şi renovată. În ea sunt obiecte personale ale actorului, fotografii cu Amza, cu soţia actorului, Domnica, dar şi cu fiica, Oana, sau cu prietenii. O măsuţă şi două taburete, o scrumieră alături de tabachera lui, certificatul de botez într-o ramă, lanseta cu care a pescuit ultima oară, pălăria preferată, un birou pe care se află o hârtie pe care actorul a scris o poezie — toate vorbesc despre Amza Pellea. O vestă, o paporniţă, o ladă de zestre, o măsuţă joasă cu două blide, două linguri de lemn, două căni de lut, o sticlă cu puţin zaibăr — toate vornesc despre nea Mărin. Și... două ceasuri vechi, oprite amândouă la ora 7,25. Ora la care artistul a plecat, în urmă cu 30 de ani.

Amza Pellea şi poezia
''Sunt un mare iubitor de poezie. Iubesc cuvântul, sensibilitatea în stare pură de cristal. De altfel, am o memorie afectivă şi ţin minte enorm de multe poezii. Cuvintele îmi sunt deşteptate, readuse pe buze, de o anume stare sufletească pe care mi-a declanşat-o iniţial o poezie'', spunea artistul în interviul din 1972.

Nu multă lume cunoştea latura poetică a lui Amza Pellea. Erau momente în care scria poezii. Un astfel de moment a fost acela în care a devenit tată, dedicându-i Oanei versurile: ''Te-ai întrupat din stele,/ din pulbere, din vânt,/ din gândurile mele,/ din apă, din pământ/ şi din iubirea noastră/ clocotitoare, vie.../ prin tine-ntind o mână/ spre-nalt, spre infinit,/ iar tu te legi prin mine/ de cei care-au murit//. Prin tine devin veşnic/ şi capăt sens şi ţel,/ prin tine sunt puternic,/ sunt piatră, sunt oţel/ şi, datorită ţie,/ fetiţa mea cea mică,/ de-acuma lui tăticu'/ de moarte nu-i e frică!''.