Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 12 noiembrie 2013 s-au împlinit 150 de ani de la secularizarea averilor bisericeşti. În Aula Magna din Palatul Patriarhiei, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a domnului academician Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, a avut loc sesiunea de comunicări ştiinţifice cu tema “Secularizarea averilor bisericeşti (1863). Motivaţii şi consecinţe.” Evenimentul a fost organizat de Patriarhia Română şi Academia Română la împlinirea a 150 de ani de la adoptarea Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863), act normativ cu implicaţii majore asupra vieţii Bisericii Ortodoxe Române până în prezent, informează biroul de presă al Patriarhiei Române.
“Comunicările ştiinţifice susţinute au abordat contextul istoric, motivele şi consecinţele adoptării Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Astfel, din cauza modului necorespunzător de administrare şi utilizare a veniturilor rezultate din exploatarea moşiilor şi a altor proprietăţi aparţinând mănăstirilor închinate din Ţara Românească şi Moldova unor aşezăminte bisericeşti din Răsăritul ortodox, s-a hotărât soluţionarea acestei probleme printr-un act normativ.
Prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti au fost secularizate nu numai averile mănăstirilor închinate, ci şi proprietăţile unităţilor bisericeşti neînchinate: mitropolii, episcopii, mănăstiri, schituri etc. Prin această lege, Biserica Ortodoxă Română din Ţara Românească şi Moldova a fost deposedată de mijloacele proprii de întreţinere şi de susţinere a operei sale educaţionale şi social-filantropice şi a devenit dependentă de sprijinul Statului, insuficient şi chiar absent în numeroase cazuri. O mulţime de biserici ale mănăstirilor secularizate au fost lăsate în paragină, iar unele proprietăţi secularizate au fost cumpărate de persoane particulare. Totuşi, mare parte a terenurilor agricole secularizate (şase milioane de hectare) au fost folosite mai târziu la împroprietărirea ţăranilor, iar unele edificii bisericeşti au fost transformate în şcoli, spitale, aziluri, arhive şi chiar penitenciare.”
A urmat un lung şir de încercări din partea statului de a reglementa situaţia, se pare că fără prea mare succes, atâtă vreme cât “în anul 1918, potrivit situaţiei prezentate de ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, abia 3% din parohiile ortodoxe din Vechiul Regat şi 2% din cele ortodoxe ardelene se puteau întreţine integral din mijloace proprii.”
Aceste momente au avut consecinţe în situaţia de astăzi a Bisericii Ortodoxe Române, adăugându-se evenimentele din perioada comunistă. “(...)Regimul comunist a deposedat Biserica de tot ce mai avea în proprietate, cu excepţia locaşurilor de cult, dar a menţinut forme de sprijin financiar din partea Statului pentru toate cultele religioase, atât în ceea ce priveşte salarizarea personalului bisericesc, cât şi în ceea ce priveşte restaurarea, conservarea şi întreţinerea locaşurilor de cult cu precădere a monumentelor istorice. În prezent, Statul Român susţine financiar numai o parte din salariile personalului bisericesc, iar întreţinerea, consolidarea, restaurarea şi repararea locaşurilor de cult şi a altor edificii bisericeşti care asigură prezenţa activă a Bisericii în societate revin în cea mai mare parte în responsabilitatea comunităţilor de credincioşi.”
Concluzia dezbaterilor? “Astăzi, pentru a ajuta Biserica în multiplele ei activităţi pastorale, misionare, social-filantropice, educaţionale şi culturale desfăşurate pentru românii din ţară şi străinătate este imperios necesară restituirea completă a bunurilor (terenuri şi clădiri) confiscate de regimul comunist.” se mai arată în comunicat.
