Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O poveste lacrimogenã. Cu o gravidã în şase luni care a nãscut (avortat?) singurã, pe-un pat de spital în Maternitatea Giuleşti. Avea 39 de ani şi o analizã a confirmat cã fetiţa pe care o purta în pântece (sexul copilului poate fi depistat la ecografia de la 4 luni) are sindrom Down. Femeia a decis sã facã avort. Mai putea face avort la 6 luni?
În ţãrile civilizate, dotate cu secţii de neonatologie performante, unde incubatoarele pentru prematuri nu se cumpãrã din chetã publicã, prin teledon, un fãt în luna a şasea de sarcinã e considerat viabil. Poate fi recuperat şi salvat.
Nu comentãm decizia mamei de a întrerupe sarcina când a aflat cã va avea un copil cu sindrom Down. La 39 de ani, riscurile erau uriaşe, iar atunci când a rãmas însãrcinatã şi le-a asumat! Dar şi-a dorit apoi sã lepede copilul... Şi-n toatã povestea asta lacrimogenã, în care pãrinţii au devenit victime şi medicul de gardã - cãlãul pus la zid de întreaga suflare creştin-ortodoxã, o întrebare importantã a rãmas fãrã rãspuns: cine a aprobat „avortul” şi cum a fost ucis acel copil ÎNTR-UN SPITAL?
Conform legislaţiei în vigoare în România, avorturile sunt pemise numai până la 14 săptămâni de sarcinã. Se pot face avorturi (terapeutice) şi dupã 14 sãptãmâni, însă doar dacã există malformaţii ale fătului incompatibile cu viaţa (cu alte cuvinte, copilul nu ar supravieţui dupã naştere, ceea ce nu este cazul la sindromul Down) sau dacă viaţa mamei e în pericol (ceea ce, din nou, nu este cazul). Aceste situaţii sunt prevãzute de Codul Penal în vigoare. Avortul terapeutic se realizeazã nu la cererea voluntarã pacientei, ci doar la recomandarea medicului.
În cazul de la Maternitatea Giuleşti, avem de-a face nu cu un „avort terapeutic” , ci, mai degrabã, cu infracţiunea numitã PRUNCUCIDERE. Procedura medicalã urmatã nu a fost specificã unui avort, ci unei naşteri. Cineva i-a administrat pacientei oxitocina (o injecţie având ca scop inducerea contracţiilor şi a travaliului). CINE?
Apoi, ca la orice naştere, s-a aşteptat sã se producã dilatarea colului. Toatã aceastã poveste se întâmpla noaptea. DE CE? „Medicii i-au provocat avortul cu ajutorul unor injecţii. Era 4.00 dimineaţa, pe 17 martie, când soţia mi-a dat telefon şi mi-a spus îngrozită că îi este rău, că are dureri groaznice, că i s-a rupt apa, că e singură într-un salon macabru, fără nicio asistentă, fără medic. Am pornit val-vârtej spre spital, am rupt lanţul paznicilor, iar când am ajuns în salon, soţia mea năştea", povesteşte ziarelor soţul femeii. Bãrbatul susţine cã a scos copilul şi cã... fetiţa plângea. A acoperit-o cu un cearceaf, sã n-o vadã soţia, apoi copilul a fost dus la neonatologie, unde a mai trãit 10 minute. Tãticul spune cã fetiţa părea să aibă semne ale sindromului Down. Greu de crezut cã un profan le poate depista... Singurele semne vizibile de Down la nou-nãscuţi sunt ochii de tip mongoloid, forma urechilor şi-a mâinilor (vârful degeţelelor e pãtrat, nu alungit).
N-am scris niciun cuvânt despre doctor. Din punctul meu de vedere, doctorul care era de gardã, musulmanul, a avut în acea noapte cel mai creştinesc comprtament din toata suflarea creştin ortodoxã a spitalului, în plin Post al Paştelui. A refuzat sã omoare un copil, indiferent de motivele pentru care pãrinţii acelui copil luaserã aceastã decizie.
Din punctul meu de vedere, egipteanul care era de gardã în noaptea aia a fost singurul care a respectat legislaţia în vigoare în România.
Sper doar ca Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, unde va depune plângere soţul pacientei pentru malpraxis, sã ancheteze aşa cum se cuvine acest caz şi sã-şi dea seama cã un copil avortat nu plânge la naştere...
(P.S. Pe 21 martie a fost Ziua Mondialã a Copiilor cu Sindrom Down)
