Cum a devenit invizibilă o fetiţă dispărută

Au trecut 8 ani de când a dispărut Andreea Simon. La Miercurea-Ciuc e un ger de crapă pietrele. Miercurea-Ciuc e un oraş din România despre care nu aflăm că există decât atunci când acolo crapă pietrele. Andreea Simon a dispărut dintr-un oraş aproape invizibil. Era doar o fetiţă de 9 ani, pe care mama ei o trimisese la magazinul de peste drum, să cumpere nişte apă minerală, o smântână şi-o cutie de chibrituri. O vreme, cât au ţinut-o minte, jurnaliştii au numit-o „fetiţa cu chibriturile”. Apoi, când în judeţul învecinat a apărut cazul Elodia, i-au spus Andreei „Elodia de Harghita”. Ştiri mici, câteva rânduri. Poveste fără miză. Ca şi când copilul acesta n-ar fi avut niciodată viaţă în el...

Întâlnirea cu un câine de om

Când a dispărut, Andreea era în clasa a III-a. Învăţa tabla înmulţirii şi desena felicitări cu prinţese. Pe coperta de plastic a carnetului ei de note, în care avea numai calificative de „foarte bine” şi „bine”, mâzgălise, cu o cariocă, inimioare şi steluţe. Ele sunt şi astăzi acolo, Andreea lipseşte de 8 ani.
Era un copil aşa cum sunt şi copiii voştri. Nici mai frumos, nici mai deştept, nici mai cuminte decât ei. Era un copil respectuos, în seara în care a dispărut i-a spus „săru’mâna” celui suspectat că a răpit-o şi ucis-o.
N-au muşcat-o câinii pe vreun teren viran şi n-a ieşit nimeni pentru ea, în stradă, ca să ceară dreptate. Din motive de neînţeles, dispariţia Andreei n-a mişcat pe nimeni, ca şi cum ar fi fost firesc ceea ce i s-a întâmplat. Ea s-a întâlnit cu un câine de om şi n-a mai ajuns acasă nici în acea seară, nici în acel an, nici în următorii opt. Şi n-o să mai vină niciodată acasă, însă lucrul acesta nu revoltă pe nimeni, pentru că Andreea a devenit, între timp, un copil invizibil. S-a evaporat din conştiinţele anchetatorilor şi din memoria celor care aflaseră vreodată de ea. În acea seară, de 15 decembrie 2005, când a plecat în pantaloni de trening şi cu capul descoperit la magazinul de peste drum, ea a ieşit, pe ultimul ei drum, din vieţile noastre. Şi nimeni nu se mai gândeşte la ea acum ca la un fetiţă de 9 ani care a fost speriată, a plâns şi-a implorat milă...
Nu e vina Andreei că s-a născut şi a dispărut din mijlocul unei lumi surde şi oarbe.

Alerta AMBER



Amber Hagerman avea 9 ani şi locuia în Texas. La 13 ianuarie 1996, a fost răpită de pe stradă în timp ce se plimba cu bicicleta. Patru zile mai târziu, cadavrul ei a fost găsit, întâmplător, într-un şanţ. Criminalul nu a fost descoperit niciodată.
Părinţii lui Amber au cerut atunci autorităţilor adoptarea unor legi mai dure pentru infractorii sexuali. Au primit sprijin necondiţionat din partea societăţii civile. În 1998, Fundaţia „Child Alert” a creat primul sistem de notificare de alertă, prin care comunităţile din jur erau anunţate imediat atunci când un copil era răpit sau dat dispărut. Mesajele de alertă erau trimise la posturile de radio şi de televiziune, la posturile de poliţie din zonă, la redacţii de ziare, dar şi prin pagere, fax-uri, e-mail-uri şi, mai apoi, prin telefoane mobile şi postări pe internet, publicului larg.
În 2002, Comisia Federală de Comunicaţii a aprobat în mod oficial sistemul denumit „Alerta AMBER”. Până în 2005, programul a devenit operaţional în toate Statele Americii, iar de la 1 ianuarie 2013, alertele AMBER sunt trimise, automat, prin Wireless Emergency Alerts (WEA) către milioanele de utilizatori de telefoane mobile. Canada, Mexic, Australia şi 11 ţări din Europa, printre care şi România, au introdus sistemul „Alerta AMBER”.

Legea DENISE



Denise Pipitone e o fetiţă din Italia dispărută în septembrie 2004. Avea doar 4 ani. Pentru găsirea ei, a fost înfiinţată o asociaţie, „Cerchiamo Denise”, care e finanţată din donaţii publice. Mama acestei fetiţe, Petra Maggio, a făcut greva foamei, în octombrie 2007, în faţa Palatului Prezidenţial, pentru a convinge autorităţile să modifice Codul penal, astfel încât răpirea unui copil să fie considerată şi sancţionată ca o crimă. A obţinut câştig de cauză, iar modificările legislative au fost făcute printr-o lege numită „Legea Denise”. Astăzi, în Italia, sechestrarea minorilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani - dacă victima are între 15 şi 18 ani şi, respectiv, cu închisoare de la 3 la 15 ani – dacă victima are sub 14 ani. Pedepsele sunt duble faţă de cât prevedea vechea lege.
Şi astăzi, la 9 ani de la dispariţia Denisei Pipitone, presa din Italia acordă încă spaţii largi acestui subiect. Jurnaliştii de acolo ştiu că aceasta este singura şansă ca Denise să mai fie găsită.

Legea MEGAN



În 1996, Megan Nicole Kanka, o fetiţă de 7 ani din New Jersey, a fost răpită, violată şi ucisă. În scurt timp, la cererea societăţii civile care şi-a revendicat dreptul de a-i ştii pe abuzatorii de copii, în California a fost promulgat un act legislativ ce poartă numele acestei fetiţe. „Legea Megan” permite părinţilor americani să afle identitatea pedofililor eliberaţi din închisori sau din spitalele de psihiatrie, pentru a-şi putea proteja copiii de ei.
„Legea Megan” e valabilă astăzi în toate Statele Americii. Persoanele care au suferit condamnări pentru comiterea unor infracţiuni de natură sexuală sunt obligate, prin această lege, să se înregistreze într-o bază de date specială a forţelor de ordine locale. Înregistrarea se face personal, la anumite secţii de poliţie, în maxim 72 de ore de la eliberarea din custodie. Celor care nu se supun acestei reguli li se majorează pedeapsa de la 6 luni la 5 ani de închisoare. În registrul online, în dreptul fiecărui infractor apare fotografia acestuia, semnalmentele (culoare ochi/păr, greutate, înălţime), adresa, faptele pentru care a fost condamnat. Datele sunt reactualizate anual, însă în cazul infractorilor periculoşi, reactualizarea se poate face şi la un interval de câteva luni. Dacă îşi schimbă domiciul sau devin oameni ai străzii, infractorii trebuie să anunţe poliţia în cel mult 7 zile. Registrul cu cei care au fost condamnaţi pentru infracţiuni de natură sexuală poate fi accesat online la adresa: www.sexoffender.com.
Fiecare stat american aplică Legea Megan conform principiilor sale. Există state al căror registru poate fi accesat liber de oriunde din lume, dar şi unele în care accesul la baza de date este controlat.

Legea SARAH



În Marea Britanie, o fetiţă de 8 ani, Sarah Payne, a dispărut în seara zilei de 1 iulie 2000 de lângă casa bunicilor. Se juca, împreună cu fraţii ei, în apropierea unui lan de porumb. La 17 iulie, cadavrul fetiţei a fost găsit pe un câmp, la 24 km de locul dispariţiei. Fusese violată şi ucisă.
Imediat, ziarul „News of the World” a iniţiat o campanie de presă pentru „Legea lui Sarah”. Scopul campaniei era ca guvernul să le permită cetăţenilor accesul controlat la registrul infractorilor sexuali, astfel încât părinţii să poată afla dacă în zona lor locuieşte vreun pedofil. Mama lui Sarah Payne a susţinut mereu că o astfel de lege i-ar fi salvat viaţa fiicei ei. De altfel, părinţii fetiţei au sprijinit campania, convinşi fiind că Sarah a fost ucisă de un astfel de infractor sexual. S-a dovedit că au dreptate: 17 luni mai târziu a fost găsit criminalul, Roy Whiting. El mai avea deja o condamnare pentru răpirea şi abuzarea unei alte fetiţe de 8 ani .
În septembrie 2008, în patru zone pilot din Anglia şi }ara Galilor a fost introdus un sistem ce le permite părinţilor să obţină informaţii despre infractorii sexuali, iar din 2011, el a fost extins la nivel naţional. Spre deosebire de sistemul existent în SUA, unde informaţiile despre infractori sunt publice, în Anglia se acordă o importanţă mai mare protejării datelor cu caracter personal.

„Todos somos Marta!”



Marta del Castillo Casanueva avea 17 ani şi a dispărut la 24 ianuarie 2009 din Sevilla (Spania). Afişe cu anunţul acestei dispariţii au stat lipite, luni la rând, pe stâlpii lampadarelor, pe pereţi şi-n staţiile din Sevilla.
La cinci zile după ce ea a dispărut, povestea Martei a făcut înconjurul lumii. Colegi de clasă, prieteni, vecini de cartier, dar şi oameni care n-au cunoscut-o niciodată s-au mobilizat pentru ea, într-un număr copleşitor. Anunţul dispariţiei a devenit viral pe internet. La 29 ianuarie 2009, echipa de fotbal Real Betis a intrat pe teren, în meciul din Copa del Rey jucat împotriva celor de la Mallorca, purtând tricouri cu chipul fetei şi mesajul „Por favor, gue vuelva Marta” („Vă rugăm, aduceţi-o pe Marta”). Fotbaliştii de la FC Sevilla au preluat ideea şi s-au alăturat şi ei campaniei.
La 30 ianuarie 2009, mobilizaţi prin reţelele de socializare pe internet, 3000 de oameni au demonstrat în Sevilla, cerând poliţiei să se implice în rezolvarea acestui caz. Şi, pentru prima oară, s-a strigat „Todos somos Marta”. „Toţi suntem Marta”.



În ziua de 7 februarie, o demonstraţie similară a scos în stradă alte mii de oameni. Tot atunci, în meciul cu Racing Santander, fotbaliştii de la Real Madrid au intrat pe un stadion plin cu 73.000 de spectatori, îmbrăcaţi cu tricouri pe care, sub chipul Martei, era scris: „Todos somos Marta”. În meciul amical contra Angliei din 12 februarie 2009, naţionala Spaniei a ieşi la încălzire purtând aceleaşi tricouri albe devenite simbol: sub poza fetei era scris „Todos somos Marta. Te esperamos” (Toţi suntem Marta. Te aşteptăm”).
A doua zi, pe 13 februarie 2009, fostul prieten al Martei, Miguel Carcano (20 ani), a recunoscut că a ucis-o. Curând, alţi trei prieteni de-ai săi aveau să mărturisească poliţiei că au fost complici la ascunderea cadavrului. Vestea că Marta a fost ucisă, împrejurările, nici acum pe deplin elucidate, în care s-a produs tragedia şi refuzul suspecţilor de a spune unde este cadavrul au mărit impactul emoţional al cazului. Solidaritatea spaniolilor cu familia Martei a crescut.
Părinţii Martei au iniţiat o campanie de strângere de semnături pentru un referendum care să reintroducă pedeapsa cu închisoarea pe viaţă. Pe 21 februarie 2009, circa 5000 de oameni au demonstrat la Madrid. Curând, au apărut tricouri, insigne şi lumânări cu chipul fetei ucise şi cu sloganul „Todos somos Marta”. Prietenii au postat anunţuri pe reţeaua socială MySpace, s-au creat pagini pe Facebook, iar pe YouTube au fost urcate fotomontaje cu fotografiile fetei. Sute de utilizatori de internet s-au alăturat campaniei, iar în localităţi din întreaga Spanie, dar şi din America Latină sau din Europa, au apărut afişe prin care se cere „Justiţie pentru Marta”.
Pe 13 ianuarie 2012, Tribunalul Provincial din Sevilla i-a achitat pe trei dintre inculpaţi, condamnându-l doar pe Miguel Carcano la 20 de ani de închisoare. Procurorii ceruseră 52. Spaniolii s-a revoltat şi au ieşit în stradă, cu miile, în 40 de oraşe din Spania. Pe 24 ianuarie 2012, când au comemorat trei ani de la uciderea ei, 40.000 de oameni au scandat „Todos somos Marta” pe străzile din Sevilla. O extraordinară lecţie de democraţie şi de solidaritate. Dovada unui popor viu, care a înfiat durerea unei familii, identificându-se cu părinţii tinerei ucise.

Mobilizarea planetei



Madeleine McCann avea 4 ani şi a dispărut pe 3 mai 2007 dintr-o cameră de hotel din Praia da Luz (Portugalia). Familia ei venise acolo în vacanţă. Dispariţia acestei fetiţe a fost şi a rămas şi acum în atenţia mass-media din întreaga lume. Fotografiile lui Maddie McCan au devenit virale pe internet, fiind considerate unele dintre cele mai reproduse imagini ale deceniului. La trei săptămâni după dispariţia fetiţei, Papa Benedict al XVI-lea a binecuvântat o fotografie a ei, iar secvenţa a apărut pe coperta revistei „People”. Povestea fetiţei a fost diseminată în spaţiu virtual, pe Facebook şi pe Twitter. Un simplu search pe google cu numele ei te trimite spre 7.950.000 de rezultate.
La 16 mai 2007, familia McCann a înfiinţat o societate cu răspundere limitată pentru finanţarea căutărilor lui Maddie. Părinţii au fost criticaţi pentru că, din aceşti bani, au efectuat şi plata unor credite ipotecare. În fondul „Echipa McCann” au făcut donaţii lideri politici şi celebrităţi, inclusiv fotbaliştii Cristiano Ronaldo, David Beckham, John Terry şi Wayne Rooney. Spoturi video ce te îndemnau să donezi pentru găsirea lui Maddy au fost difuzate în timpul meciurilor de fotbal din Marea Britanie. S-au strâns peste 2,6 milioane de lire sterline, la care se adaugă şi o recompensă de 1,5 milioane de lire sterline, oferită de „News of the World”. Din acest fond, familia McCann a angajat mai multe firme de detectivi particulari. Madeleine McCann este în continuare dispărută.

Varianta noastră



România. Simon Andreea Simona, o fetiţă de 9 ani din Miercurea Ciuc, a dispărut în seara zilei de 15 decembrie 2005, la câţiva metri de casă. Pentru găsirea ei, Consiliul Local Miercurea Ciuc a oferit o recompensă de 50 de milioane de lei vechi. Dosarul penal a trecut, până acum, prin mâinile a trei procurori. În iunie 2009, cazul a fost preluat de Parchetul General. În ianuarie 2010, Tiberiu Burcuţă, singurul suspect din acest caz, a fost pus sub învinuire pentru infracţiunile de lipsire de libertate şi omor calificat. Toate datele existente în dosar îl incriminează: declaraţiile lui contradictorii, existenţa unui mobil al crimei, lipsa unui alibi în noaptea de 15/16 decembrie 2005, faptul că a picat de patru ori testul poligraf. Refuzul lui de a reacţiona, public, la acuzaţiile care i se aduc.
Tiberiu Burcuţă este subcomisar de poliţie la Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice din cadrul IPJ Harghita. Are doi avocaţi. A trecut aproape un an de la ultima lui audiere. De atunci, nimeni nu l-a mai întrebat de Andreea... La Miercurea-Ciuc e doar un ger de crapă pietrele.
Simon Andreea este un caz emblematic pentru toţi copiii dispăruţi din România. Astăzi e o cauză aproape pierdută, deşi Andreea a fost cel mai căutat copil dispărut din România. Cazul a fost prezentat şi la televiziunea Rai3 din Italia, iar afişe cu chipul fetiţei au fost lipite în Roma, Rodos, Salonic. Astăzi, la 8 ani de la dispariţia ei, Andreea e doar un copil invizibil. La fel ca şi celelalte sute de copiii dispăruţi şi uitaţi de România.