SCENA CRIMEI. Debarcarea în Bretania

Dacă în urmă cu un an mi-ar fi spus cineva că un roman de-al meu va apărea în limba franceză, aș fi izbucnit în râs. Dar anul acesta, în martie, thrillerul meu din 1997 “Nesfârșita zi de ieri” a apărut în spațiul francofon cu titlul “Cible royale”.

Dacă în urmă cu un an cineva mi-ar fi spus că romanul acesta va fi lansat la Bruxelles cu mult fast, și la standul României de la Salon du livre de la Paris, hohotele mele ar fi răsunat pe toată planeta.

Dacă în urmă cu un an cineva mi-ar fi spus că Institutul Cultural Român mă va invita la “Noaptea literaturii de la Paris”, din 24 mai, l-aș fi privit cu stupoare.

Dacă în urmă cu un an cineva mi-ar fi spus că voi da interviuri unor publicații, unor radiouri și televiziuni din Franța l-aș fi considerat un mare glumeț.

Iar dacă tot în urmă cu un an cineva mi-ar fi spus că voi participa la Festivalul “Goéland masqué” de la Penmarc’h – unul important printre cele peste 80 de festivaluri de “polar” care se organizează anual în Franța! – nici măcar n-aș mai fi avut puterea să râd. Aș fi rămas mut.

Penmarc’h. O comună cu 5 000 de locuitori din Bretania, situată în departamentul Finistère. Teren plat, vegetație care nu crește înaltă din pricina vânturilor care, câteodată, bat cu furie. De secole, populația de aici se ocupă cu pescuitul. Vara, năvoadele se umplu cu sardine. Iarna – cu homar. Multe naufragii. Farul cel mai cunoscut – d’Eckmühl. Cele câteva capele – printre care Notre Dame de la Joie – au fost ridicate pentru ca locuitorii să se roage ca marinarii plecați la pescuit să se întoarcă teferi și cu vasele pline de pește. Fabrici de conserve. Ateliere ale artizanilor.

Și mulți, mulți pescăruși – “goelanzi”.

Cam atât știam despre această localitate când am coborât la Quimper, venind de la Paris, după o călătorie de aproape cinci ore cu TGV-ul.

6 iunie. Zi în care, în urmă cu 70 de ani, a avut loc debarcarea din Normandia. Eu urma să debarc în Bretania.

Mă așteptam ca în întâmpinarea mea să fie trimis un șofer care să mă poarte cu mașina până la Penmarc’h, unde nu este nici gară, nici aeroport. Uluirea mea a fost totală. Pe peronul gării mă așteptau trei personalități proeminente ale “polarului” francez: Claude Mesplède – supranumit “le Pape de la littérature noir”, Hervé Delouche – Președintele Asociației 813 (peste 800 de membri) și Roger Helias – Președintele Asociației “Goéland masqué”. Un semn de respect care m-a emoționat.

După 45 de minute ne aflam la destinație.

“Demat, Penmarc’h!” Adică, în bretonă, “Bună ziua, Penmarc’h!”
Gazdele m-au dus în barul Le Try-Men, unde se strânseseră câteva zeci de pasionați de literatură polițistă. Împreună cu scriitorii Mine G. Kirikkanat (Turcia), Francesco de Filippo (Italia), Marcelo Luján (Spania) am dezbătut, timp de aproape două ore, relațiile dintre Uniunea Europeană și țările din sudul Europei și modul cum acestea se reflectă în cărțile noastre. Întrebările celor prezenți ne-au demonstrat interesul de care s-a bucurat tema aleasă. Discuțiile au continuat, cu însuflețire, și la cina care a urmat.

A doua zi s-a deschis Salonul de carte organizat în sala Cap Caval (Cap de cal, în bretonă).

Celor peste 60 de scriitori și autori de benzi desenate (în mare vogă în Franța) li s-au repartizat mese pe care se aflau cărțile lor în franceză.

Stăteam la masa mea destul de sceptic. Cine să vină la un Salon de carte în acest colț de lume? Cine să-mi ceară autograf pe romanul meu “Cible royale” apărut nu demult la Genèse-Édition?

Pe nesimțite, sala s-a umplut de lume. Oameni de toate vârstele. Treceau prin fața noastră, se uitau la titlurile pe care le propuneam, ne puneau întrebări care dovedeau o familiarizare deplină cu genul polițist.

Lângă mine se afla doamna Kirikannat, deja cunoscută localnicilor. Încerca să mă încurajeze. După ce am dat primul autograf mi-a venit s-o îmbrățișez. N-am avut timp, pentru că un alt cititor a venit să-mi solicite autograf, și încă unul, și încă unul...

Sute și sute de cărți etalate pe mese. Și nici un sistem de supraveghere… I-am urmărit pe cei care se perindau prin sală – nimeni nu încerca să plece cu vreun volum fără să-l plătească.
M-am întrebat cine sunt acești oameni. Și iată ce am aflat.

Unii încă mai lucrează – se îndeletnicesc cu pescuitul, cu procesatul peștelui, sau cu artizanatul. Dar foarte mulți s-au stabilit aici după ce au ieșit la pensie. Și-au cumpărat case sau și le-au construit. Clădiri cu o arhitectonică nu prea îmbietoare ochiului, dar trainice, care să reziste la intemperii. Grădinile din jurul lor mai înveselesc decorul.

Sexagenari, septuagenari... N-au astâmpăr. În loc să lenevească, se implică în toate evenimentele comunei în calitate de voluntari – la expozițiile care se organizează aici, la Festivalul de Film sau la Festivalul “Goéland masqué”. Asigură, cu propriile lor mașini, transportul invitaților, le oferă cazare, ajută la prepararea mâncării pentru prânz și cină.

Am cunoscut persoane care, în fiecare zi de luni, merg, benevol, la o vestită casă a pensionarilor din zonă unde se ocupă de corul bătrânilor retrași acolo. Nimic nu e prea mult pentru a aduce alinare altor semeni.

A doua zi a fost o și mai mare afluență, cu toate că era sărbătoare – Pentecôte, echivalentul Rusaliilor noastre, care serbează coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, la cincizeci de zile după Paști. Iar vânzările de carte au crescut.

Când ieșeai din sală, ca să te mai dezmorțești, gazdele te îmbiau cu bere, vin, sucuri și clătite. Pentru invitați totul era gratis. Celorlalți li se pretindea o sumă modică. Niciunul dintre aceștia nu profita de îmbulzeală pentru a nu-și plăti consumația.

Am avut nevoie de tutun pentru pipa mea. Am intrat în mai multe tutungerii. În fiecare dintre ele am descoperit coșuri cu cărți. Am vrut să cumpăr un volum – “Mais non, monsieur, c’est gratis!”. Cărțile proveneau din donațiile cetățenilor comunei. Erau oferite, fără bani, celor interesați de ele. Nimeni nu abuza de oferta generoasă. Prin alte locuri s-ar fi găsit inși care ar fi înșfăcat teancurile de cărți și le-ar fi vândut unor anticariate…

Duminică după-amiază. O altă dezbatere la care particip alături de scriitorii Petros Markaris (Grecia) și Heinrich Steinfest (Austria). Eu vorbesc, pornind de la “Cible royale”, despre situația geopolitică a României. Din nou întrebări incitante din public – după cum remarcă toți, cartea mea este de o deosebită actualitate în contextul crizei ucrainiene.

Iar luni, cineva îmi strigă cu simpatie: “Azi ești vedetă!” și îmi întinde ziarul local “Le Télégramme”. La pagina 8 descopăr o fotografie mare a mea (evident, cu nelipsita-mi pipă) și un articol despre mine și despre romanul meu. Un altul mă bate pe umăr și mă anunță radios: “Te-am văzut la televizor!”

Publicitatea crește vânzările.

Spre seară, scriitorii își fac bagajele și încep să plece. Ediția a XIV-a a Festivalului “Goéland masqué” a luat sfârșit.

A doua zi dimineață plec și eu, condus la gara din Quimper de către un voluntar.

“Kenavo, Penmarc’h!” La revedere, Penmarc’h! Dacă voi mai avea prilejul, voi reveni aici cu plăcere! “Pescărușul mascat” m-a cucerit…