Derizoriul şi senzaţionalul

Moto: "Vlad Craioveanu: colegul nostru a scormonit prin gunoaie şi ne aduce ultimele ştiri mondene”
Ador limbajul tabloid. Are o structură simplă, delicioasă. Subiectul e subiect, iar predicatul – predicat. Nu se-ncurcă nimeni cu metafore, lucrurile sunt clar aşezate la locul lor, ca să nu fie nici o problemă. O roşcată e mereu focoasă, dar neapărat adjectivul trebuie să stea înaintea substantivului, pentru mai multă greutate stilistică (de altfel, singura pe care şi-o poate permite un ziarist de tabloid). O blondă, dacă nu e voluptuoasă nu e nimic. Un scandal sexual dă personaje cu previzibilă denumire: sexy-profesoara sau sexy-eleva, după caz. Dacă un tip iese cu o tipă, aia e "misterioasa femeie” sau "misterul din viaţa omului”.
Bestială mi se pare şi formularea de genul "n-o să-ţi vină să crezi ce bunăciune şi-a tras nu-ştiu-cine”, iar când dai click (pentru că dai click!) vezi o maşină sau ceva de genu’. Bine, că se poate ca bunăciunea să fie chiar şi o persoană umană, dar asta nu se mai discută. Îmi mai plac şi frazele introduse cu "scandalos” sau "incendiar”, ca să nu mai zic nimic de colosalele "cutremurător” şi "uluitor”. Am avut reala şansă să lucrez, pentru foarte puţină vreme, într-o asemenea redacţie şi trebuie să mărturisesc că mi s-a părut o experienţă fabuloasă. Ştiri tabloide se scriu imediat. Dar imediat. Nu trebuie decât să foloseşti cuvintele-cheie şi gata, ai făcut ştirea. Exemplificare.

"Senzaţional! Cutărică şi-a tras amantă? El a fost văzut la cumpărături cu o misterioasă blondină într-un centru comercial. Avem dovada că se iubesc. Uite aici cum se ating! Oare cine să fie apetisanta femeie din viaţa lui Cutărică?” Şi gata. Accesările se fac cu ghiotura, toată lumea e fericită. "Secretul murdar din viaţa lui X” merge foarte bine cu o interogaţie introdusă cu "oare”. Nu ştiu de ce, dar "oare”-le ăsta mi se pare pueril şi, sincer, eu aş renunţa la el. Parcă e o fabulă de LaFontaine sau ceva. Nu merge "oare” cu tabloidul şi punct. În orice caz, deşi noi la şcoală am învăţat că nu se dau titluri interogative nicicum, se pare că "secretul murdar” al presei de gen e chiar semnul întrebării postat la sfârşit. Cică să te agaţe. E un tertip jegos, dar funcţionează bine la giboni.

Tot în redacţia aia mi-am dezvoltat nişte abilităţi pe care nu mi le ştiam. Adică, mă rog, mai bine zis, uitasem că le am. Să bat câmpii cu graţie, să spun lucruri fără să spun nimic. "Rămâneţi cu noi! Avem pentru voi cele mai tari ştiri mondene, cu cele mai iubite vedete”. Asta merge o dată. Merge de două ori, dar nu merge la infinit. Am şi io un simţ al ridicolului, o jenă la limbaj, o problemă esenţială de stilistică mudară, nu pot să scriu la nesfârşit aşa ceva fără să nu-mi fie scârbă de mine.
Iar fericirea supremă: senzaţionalul e întotdeauna derizoriu. Asta trebuie să ne dea speranţă.